In jungla Amazonului

Tepi s-a născut în urmă cu vreo 25 de ani, cam pe vremea cînd tribul său, Matis, a fost contactat pentru prima oară de străini. Deşi a vizitat junglele urbane ale Braziliei, Tepi a adoptat tradiţiile tribului său, inclusiv tatuajele şi ornamentele pentru nas şi urechi. „Indienii sînt foarte calmi” - spune Possuelo, care l-a angajat pe Tepi ca vînător şi cercetaş. „Ei cred că albii vorbesc prea mult.” (FOTO)

În inima junglei braziliene, Sydney Possuelo, apărător al drepturilor indienilor, e într-o cursă contra cronometru pentru a salva o populaţie pe care speră să nu o întîlnească niciodată: Flecheiros.

În dimineaţa asta am găsit urme proaspete de paşi. Toate merg în aceeaşi direcţie cu noi, prin jungla virgină a Braziliei, în vestul extrem al bazinului amazonian. Maimuţe lînoase (Lagothrix lagotricha) urlă şi pălăvrăgesc undeva în depărtare. De sus, din hăţişul de deasupra, gîlceava lor este punctată din cînd în cînd de hîşîitul macetelor şi de ţipetele ascuţite ale păsărilor piha. Toţi 34, cîţi sîntem, înaintăm în adîncul pădurii tăcuţi, încolonaţi în şir indian. Numai unul sau doi dintre tovarăşi sînt mereu la vedere în hăţişul imens de un verde strălucitor şi maro îmbibat de ploaie. Restul sînt înghiţiţi de crengi şi liane încolăcite, groase cît anacondele, spînzurînd 30 de metri, din vîrful arborilor pînă la poala pădurii. Chiar în faţa mea, Sydney Possuelo întinde pasul pe o porţiune netedă de teren, un binemeritat respiro după rîpele abrupte cu care ne luptăm de zile întregi. „Probabil sîntem singurii oameni care au călcat vreodată pe aici - îmi spune el. Noi şi indienii.”
Iconoclast arţăgos, cu ochi mari, căprui, cu o barbă sură, neîngrijită, cu şuviţe rebele ieşind de sub o pălărie moale de camuflaj, la 63 de ani, Possuelo este considerat unul dintre ultimii mari exploratori ai întinderilor sălbatice ale Amazonului şi autoritatea supremă în materie de triburi izolate de indieni din Brazilia. După două săptămîni de călătorie pe rîu şi 20 de zile de hăcuit tufişuri, Possuelo ne-a dus lîngă izvoarele a două rîuri apropiate, Itaquaí şi Jutaí unul dintre cele mai îndepărtate şi necunoscute locuri rămase pe planetă. Acesta este teritoriul misterioşilor flecheiros sau Oamenii-Săgeată, un trib indian greu de zărit, vestiţi mai ales ca arcaşi pricepuţi, gata să-şi slobozească proiectilele cu vîrfuri otrăvite ca să-şi apere teritoriul de intruşi, topindu-se apoi departe în pădure.
Deodată, Possuelo se opreşte. Un arbust tăiat de curînd, care se mai ţine doar într-o bucată de scoarţă, ne taie calea. Prin el însuşi, acest patetic surogat de poartă n-ar putea opri nici un ţînc de-un an, darmite o coloană de 34 de oameni înarmaţi. Şi totuşi, poartă un mesaj - şi un avertisment - pe care Possuelo îl recunoaşte imediat şi îl respectă. „Acesta este un limbaj universal în junglă - şopteşte el. Înseamnă: „Nu intra. Nu merge mai departe.” Trebuie că ne apropiem de satul lor.”
Şi asta e o chestie pe care Possuelo vrea s-o evite. Se întoarce şi, cu un gest tăcut, autoritar, al mîinii, comandă coloanei să treacă de pe potecă în tufişurile dese de lîngă noi. După jumătate de oră de mers prin clisa care ne smulgea cizmele din picioare, ferindu-ne de crengile pe care roiau furnici de foc (Genus solenopsis), am ajuns lîngă malurile abrupte ale unui pîrîu îngust, limpede. Possuelo comandă o oprire să îi aşteptăm pe cei rămaşi în urmă.
Flecheiros figurează printre cele 17 triburi considerate necontactate, ce trăiesc în zonele îndepărtate ale Amazonului brazilian. În această parte a pădurii amazoniene, în Zona Indigenă Vale do Javari , pot exista pînă la 1.350 de băştinaşi necontactaţi - poate cea mai mare concentraţie de acest tip din lume. Majoritatea sînt descendenţii supravieţuitorilor masacrelor comise de intruşii albi de-a lungul secolelor. Indienii s-au împrăştiat pe dealurile împădurite de la izvoare şi continuă să evite orice contact cu lumea din afară.
Dar luptele violente sînt doar în mică măsură răspunzătoare de victimele provocate comunităţilor băştinaşe. Cei mai mulţi au murit din cauza bolilor contagioase aduse de străini, inclusiv de banala răceală, pentru care nu aveau nici o protecţie biologică. Ivan Arapa, unul dintre cercetaşii noştri, băştinaş din tribul Matis, a fost contactat pentru prima oară în urmă cu 25 de ani. Ivan încă îşi aminteşte cum bîntuia moartea în satul său după aceste prime vizite ale oficialilor guvernului brazilian. „Toţi tuşeau. Toţi erau pe moarte - îşi aminteşte el. Mulţi, foarte mulţi matis au murit. Nu ştiam de ce.”
Mai mult de jumătate dintre cei 350 de matis care trăiau de-a lungul rîului Ituí, înăuntrul rezervaţiei Javari, au pierit în lunile ce au urmat contactului, precizează oficialităţile.

Este o poveste înspăimîntătoare, care, din păcate, a ajuns familiară pentru Possuelo în timpul celor 40 de ani ai carierei lui de sertanista, o profesie exclusiv braziliană, care cuprinde toate abilităţile şi pasiunile unui om de frontieră, etnograf, aventurier şi activist pentru drepturile indienilor, într-o singură, eclectică vocaţie. De aceea, expediţia noastră îşi propune mai degrabă să adune informaţii despre întinderea graniţelor teritoriului lor, informaţii care vor sprijini eforturile lui Possuelo de a le proteja ţinutul.
Din alte puncte de vedere, flecheiros trebuie să rămînă, cît se poate, un mister.
Cu o lună în urmă, cînd, în drum spre izvoarele rîului Itaquaí, am trecut pe lîngă aşezările sordide ale indienilor kanamari, sătenii ne-au povestit despre flecheiros. Erau istorisiri vagi, contradictorii, la a treia sau a patra mînă, într-o portugheză stîlcită, despre cum i-au zărit pe indieni şi despre ciocnirile dintre ei şi muncitorii forestieri care lucrau pe vremuri în zonă.
Unii spuneau că flecheiros sînt înalţi şi musculoşi, cu plete lungi. Alţii ne-au spus că îşi pictează feţele şi trupurile cu roşu şi îşi taie părul în clasica formă de castron, caracteristică multor triburi amazoniene. Dar toţi kanamarii au fost de acord asupra unui lucru: „Flecheiros sînt periculoşi şi „neîmblînziţi” - spuneau sătenii, ţinîndu-se departe de teritoriile flecheiros din amonte. „Nu mergem acolo” a spus un bărbat kanamari pe care l-am întîlnit într-o după-amiază cînd vîslea într-o pirogă mică în apele de culoarea mierei. „Sînt indios bravos, indieni sălbatici, acolo, în sus. Este teritoriul lor.”
Lui Possuelo chiar îi place să audă astfel de istorisiri. În întîlnirile sale cu kanamari, el întreţine permanent această imagine a tribului Flecheiros, de pericol de moarte ce trebuie evitat.
”Îi prefer aşa, violenţi” - spune Possuelo. Triburile izolate, gata să ucidă intruşii ca să îşi apere pămînturile sau care au reputaţia că fac asta, sînt cei mai buni paznici ai pădurii virgine. În acelaşi timp, izolarea le oferă grupurilor ca flecheiros cea mai bună şansă de a-şi păstra identitatea culturală, ba chiar viaţa. Această interacţiune între conservare şi protecţia triburilor necontactate este chiar esenţa muncii lui Possuelo. „Protejîndu-i pe indienii izolaţi, protejezi milioane de hectare de biodiversitate” - spune el.
În ultimele zile am găsit peste tot urme flecheiros: răbojuri grosolane tăiate în trunchiuri de copaci, vechi umbrare în paragină, urme de paşi peste care a crescut iarbă. Toate dovedesc existenţa unui popor izolat, seminomad, care încă trăieşte departe de influenţele lumii noastre „civilizate”, într-un trecut virtual neolitic. Ieri după-amiază am scăpat de tufişurile dese şi am dat într-un luminiş, unde am descoperit un ciorchine de colibe joase, acoperite cu frunze de palmier, ce arătau mai degrabă a adăposturi pentru hobbiţi decît pentru oameni normali. Pare să fie o tabără de pescuit abandonată. Două fălci de tapir, avînd încă toţi dinţii, erau atîrnate de un arbust - un fel de totem, a presupus Possuelo. În apropiere era o cuşcă în formă de con, făcută din beţe înfipte în pămînt. Chiar lîngă ea era un vas de lut perfect rotund, înnegrit de funingine. „Indienii aceştia sînt foarte aproape de stadiul în care i-ar fi găsit Amerigo Vespucci - a spus Possuelo cu o urmă de uimire şi admiraţie în glas. Sînt vînători, pescari şi culegători.”
Majoritatea urmelor pe care le-am găsit sînt vechi de zile, săptămîni, luni chiar - suficient de vechi pentru a putea presupune o marjă de siguranţă relativă în distanţa dintre flecheiros şi expediţia noastră. Un „copoi” experimentat, cum este Possuelo, poate să observe şi să dateze imediat asemenea semne. Tabăra de pescuit, presupune Possuelo, era din precedentul anotimp secetos, perioada anului cînd apele revărsate se retrag din pădure şi animalele, ca şi oamenii, se îndreaptă spre rîurile şi pîraiele mai mari din bazinul Amazonului, căutînd din instinct apă şi hrană.
Dar curînd după ce am părăsit tabăra, cercetaşii noştri au dat peste urme proaspete ale flecheiros: un cîrcel de liană şi un cocoloş de trestie de zahăr mestecată, lăsate pe potecă. „Astea sînt chiar de acum!” - a şoptit Ivan Arapa entuziasmat. Puţin mai în faţă am găsit urme proaspete de paşi. Possuelo a citit urmele lăsate în nămol şi a zis: „Ne-a văzut şi a luat-o la fugă.” A ridicat mîna, cerînd linişte, şi a trimis vorbă oamenilor de-a lungul şirului, care se întindea pînă departe, în pădure, să nu se piardă din ochi. Pentru prima oară de cînd a început călătoria noastră, Possuelo a dus mîna la pistol.
Cîteva minute mai tîrziu, cercetaşii din fruntea coloanei au zărit doi indieni goi alergînd pe un buştean ce ţinea loc de punte peste rîu, după care au dispărut în junglă pe malul opus. Possuelo a încercat să-i facă să înţeleagă că avem intenţii paşnice, strigînd în pădure: „Uuuu! Uuuu!” I-a răspuns doar ţipătul deprimant al păsării piha.
Azi noapte, încă o premieră: Possuelo a postat santinele care să vegheze. Noi am dormit iepureşte în hamace, ciulind urechile - peste corul ciudat de orăcăieli din depărtare - la orice trosnet de vreasc sau foşnet de frunze care ar fi putut semnala apropierea vreunui flecheiros. Dimineaţa asta, în timp ce ne pregăteam de plecare, Possuelo a ordonat să fie lăsate în urmă o macetă şi un cuţit, ca ofrandă de pace. Credea oare Possuelo că flecheiros vor cerceta atent locul unde a fost tabăra noastră, la fel cum am procedat noi cu a lor?
”Com certeza - spune el. Fără îndoială.” Oare ce or fi crezînd despre noi? Mă priveşte drept în ochi şi răspunde cu o notă premonitorie în glas : „Cred că gîndesc că le-au sosit duşmanii.”



Acum, că ne-am întors din drum la ciudata barieră flecheiros, oamenii ajung la dig în grupuri de cîte trei-patru şi se prăbuşesc în jurul nostru pe pămîntul jilav al pădurii, încovoiaţi sub greutatea rucsacurilor îndesate cu provizii. Cu noi sînt 12 indieni matis, şase kanamari, doi marubo, iar restul, majoritatea oameni de frontieră, nu sînt indieni. Bem apă direct din izvor. Possuelo îşi numără oamenii şi îşi dă seama că lipsesc doi dintre cărăuşii kanamari. Rîsetele sînt înlocuite de o tăcere tensionată. Possuelo se plimbă de colo-colo, aruncînd priviri încruntate spre ceasul de la mînă. Deşi este aproape amiază şi sîntem la numai cîteva grade de ecuator, mă trec sudori reci.
”La naiba - a mîrîit Possuelo. Tipii ăştia ne ţin pe loc! E o totală lipsă de disciplină.” După care trimite şase matis să-i caute pe cei rătăciţi. Dar cînd nici aceştia nu se mai întorc, o spaimă mută pune stăpînire pe noi toţi. Ce s-a întîmplat cu tovarăşii noştri? Au fost capturaţi, poate chiar ucişi, de flecheiros?
Asta nu e nici pe departe prima problemă de viaţă şi de moarte cu care s-a confruntat Possuelo în cariera lui. O dată a fost ţinut ostatic de către războinicii kayapó. Cu o altă ocazie, coloniştii albi care voiau să invadeze pămînturile indienilor l-au bătut cu tocul pistolului. S-a îmbolnăvit de malarie de 38 de ori şi a primit cam tot atîtea ameninţări cu moartea. La începutul anilor '90, cînd era preşedintele FUNAI (Fondaçao Nacional do Indio), agenţia guvernamentală braziliană care se ocupă de indigeni, Possuelo a înfruntat generali de armată, politicieni influenţi şi o mulţime violentă de căutători de aur pentru a obţine protecţia asupra ţinuturilor indienilor yanomami, la graniţa de nord a Braziliei cu Venezuela. În urmă cu cîţiva ani, Possuelo a salvat cu un elicopter 22 de oameni dintr-o expediţie FUNAI de la graniţa peruană, care fuseseră înconjuraţi de indieni ostili, „sălbatici”.
Între timp, a adunat un contingent numeros, bine înarmat; flecheiros ar trebui să se gîndească de două ori înainte să atace o asemenea forţă numeroasă.
Dar Possuelo a dat ordine stricte: dacă ar fi fost atacaţi, oamenii să nu tragă decît în aer, focuri de avertisment.
Din clipa în care l-am întîlnit pe Possuelo, mi-am dat seama că e un om extrem de energic. Împreună cu fotograful Nicolas Reynard, l-am însoţit la bordul lui Waika, unul dintre cele mai vechi vapoare cu aburi amazoniene, care ne-a tras în sus, spre izvoarele rîului Itaquaí.
Possuelo a răcnit ordinele către oamenii săi, în timp ce-mi răspundea amabil, la întrebări. După prima parte a călătoriei, făcută cu vaporul, ar urma să mărşăluim aproape o lună prin inima unui teritoriu necunoscut, mi-a explicat în prima noapte. În cele din urmă, ar trebui să ne cioplim singuri, din buşteni, pirogile cu care să coborîm pe Jutaí, înapoi în civilizaţie.
Traseul nostru ne-ar duce prin extrema sudică a rezervaţiei Javari, o zonă vastă de sălbăticie înfiinţată de FUNAI, în 1996, anul în care agenţii guvernamentali, sub conducerea lui Possuelo, au expulzat din acest teritoriu toţi coloniştii şi pe lucrătorii de la exploatările forestiere. Imaginează-ţi jumătatea sudică a Floridei, cam de aceeaşi mărime ca rezervaţia (aproximativ 8.5 milioane de hectare), în perioada precolumbiană: nici măcar un drum, numai 3.900 de locuitori împrăştiaţi pe o întindere acoperită de păduri ecuatoriale, mlaştini şi rîuri mişunînd de aligatori.
De fapt, acum 500 de ani, zona sudică a Floridei avea o populaţie mult mai mare decît aceasta, şi etnologii spun că, în mod sigur, pe vremuri şi bazinul colector Javari avea mult mai mulţi locuitori.
Arheologii estimează că un milion de indigeni ocupau zona Amazonului brazilian la începutul secolului al XVI-lea. Azi sînt în jur de 350.000 în toată Brazilia, incluzînd grupurile izolate, ca flecheiros, al căror număr, asemeni multor altor lucruri referitoare la ei, este mai mult o chestiune de ghicit. Nici măcar Possuelo nu ştie ce limbă vorbesc flecheiros, care le este etnogenia, nici măcar cum îşi spun. „Ca să-i protejezi, nici nu e important să ştii vreuna dintre chestiile astea” - spune el. Şi, oricum, asemenea informaţii ar fi imposibil de strîns fără a-i expune pe indieni unor boli mortale sau unor valori concurente care le-ar putea distruge tradiţiile. „O dată ce stabileşti un contact, iniţiezi procesul de distrugere a universului lor.”
Possuelo n-a gîndit aşa dintotdeauna. Ca alţi sertanista, a fost o vreme cînd era încîntat de ideea contactării indienilor „sălbatici”. Reputaţia profesională a unui cercetaş FUNAI se baza în mare parte pe numărul de contacte trecute pe răboj. În total, începînd cu 1970, Possuelo a fost creditat cu 7. Dar în decursul stabilirii acestor contacte, Possuelo şi-a pierdut iluziile. Indienii au început să viziteze oraşele de frontieră rău famate, s-au apucat de băut şi şi-au pierdut identitatea. Pentru a-şi satisface noile nevoi şi dorinţe create de societatea dominantă a albilor, cum ar fi îmbrăcămintea, medicamentele şi bunurile de consum, indienii au început să vîndă cherestea, jefuindu-şi astfel pămînturile. În cele din urmă, Possuelo a constatat că stabilirea contactelor însemna distrugerea societăţii indigene, atît de mîndră cîndva. „Curiozitatea pe care o aveam faţă de triburile necontactate a fost subordonată de altceva - de necesitatea de a-i proteja.”
Ultimul contact al lui Possuelo cu un trib izolat - un grup korubo - a fost în 1996, tot în graniţele rezervaţiei Javari. Dar a luat această iniţiativă, precizează el, numai pentru a-i salva pe korubo din ciocnirile tot mai violente pe care le aveau cu muncitorii forestieri. Prin această poziţie, Possuelo s-a pus rău cu o mulţime de adversari, inclusiv cu misionarii, care, spune el, l-au acuzat că se joacă cu indienii de-a Dumnezeu, împiedicînd oamenii bisericii să răspîndească cuvîntul Domnului.

Dar acum sînt în joc chiar vieţile noastre. Possuelo trimite o a doua echipă, 12 cercetaşi înarmaţi pînă-n dinţi, să-i găsească pe cei doi kanamari şi şase matis trimişi după ei. În sfîrşit, unul dintre cercetaşi se întoarce cu veşti alarmante. Urmele tovarăşilor care lipsesc duc fix dincolo de poarta flecheiros - arbustul frînt atîrnînd pe potecă -, apoi mai departe pe potecă, printr-o grădină uriaşă, unde se cultivau manioc şi bananieri, pînă într-un luminiş mare, o aşezare flecheiros, vreo 14 colibe în total. Indienii fugiseră în jungla dimprejur, lăsînd în urmă grămezi enorme de carne afumată - maimuţă, tapir, ţestoasă - şi vetre cu jar.
”Este sistemul lor de apărare - a dat din cap Possuelo cu gravitate. Se împrăştie în pădure.”
Se pare că flecheiros se pregăteau de ospăţ, au raportat cercetaşii.
În mijlocul satului, iscoadele noastre au găsit mai multe măşti ceremoniale făcute din fîşii lungi de coajă de copac, lîngă un vas plin cu vopsea urucú roşie, folosită pentru a picta feţe şi trupuri. Mai prevăzători, cînd au fugit, indienii şi-au luat cu ei toate armele. Dar au lăsat în urmă un vîrf ascuţit de săgeată din bambus şi un capăt spart de sarbacană, pe care cercetaşul o ţine sus s-o vadă toţi.
Aflăm astfel pentru prima oară că flecheiros au şi alte arme în afară de arc şi săgeată. Şi au mai lăsat două vase de pămînt pline ochi cu curara, substanţa misterioasă şi otrăvitoare în care îşi înmoaie vîrfurile săgeţilor. Şi cel mai grav, urmele celor doi kanamari au dispărut pe o potecă din latura îndepărtată a satului. Acum, Ivan Arapa ne arată în tăcere cum flecheiros ar fi putut sări în spatele tovarăşilor noştri, sufocîndu-i şi luîndu-i pe sus în tufişuri, mimînd cum se sugrumă, cu o mînă-n gît şi cu una la gură.
”Aş zice că au fost capturaţi de indieni - spune Possuelo. Acum trebuie să scăpăm de aici. Poate că indienii le vor da drumul.” Priveşte spre pădurea întunecată ce ne înconjoară. „Dar nu putem să-i aşteptăm aici -, adaugă el. Vom găsi o poziţie mai bună. O să aşezăm tabăra lîngă rîu şi vom vedea dacă apar.”
Între timp s-au întors ambele echipe de căutare. Numai despre cei doi kanamari nu se ştie încă nimic. Una din iscoadele noastre din avangardă raportează că a văzut departe, în faţă, urme care se potrivesc tălpilor de cauciuc ale încălţărilor celor doi kanamari, distanţate la intervale mari. Asta ar indica salturile oamenilor ce goneau cuprinşi de panică.
Possuelo îl trimite pe Soldado, cel mai de încredere cercetaş al lui, să-i prindă din urmă pe tovarăşii puşi pe fugă şi, dacă va fi necesar, să tragă în aer pentru a-i soma.
Possuelo îşi împreunează mîinile ca într-o rugă către Dumnezeu. Dar mai trece încă o oră înainte ca Soldado şi cei doi kanamari nedisciplinaţi să apară la marginea luminişului de pe malul rîului, unde ne pregătim tabăra. Spăşiţi, kanamari îşi pleacă frunţile cînd Possuelo se încruntă la ei. Dar, evident, e mai degrabă relaxat decît supărat pe ei.
Se pare că cei doi kanamari au crezut că indigenii flecheiros ar putea fi rude demult pierdute, separate cu decenii în urmă de aşezările de bază de pe cursul rîului. Recunosc că au ignorat ordinele lui Possuelo şi s-au aventurat ca să-şi satisfacă curiozitatea. Dar, cînd au ajuns la marginea îndepărtată a satului, i-a cuprins teama. Au părăsit poteca şi au luat-o la goană. Şi, pînă nu au auzit salvele trase de puşca lui Soldado, n-au realizat că nu erau urmăriţi de flecheiros.
Cum eram strînşi în jurul focului, Possuelo a considerat că era cazul să „convoace” un fel de adunare aproape politică. „Le-aş spune celor doi prieteni kanamari: Azi v-aţi născut a doua oară, pentru că flecheiros v-ar fi putut omorî - îi ceartă el cu măsură. Nu sîntem aici ca să-i cunoaştem. Sîntem aici ca să aflăm dacă indigenii flecheiros folosesc aceste pămînturi.”
Apoi, Possuelo le reaminteşte indienilor de lucrurile extraordinare pe care le-au văzut azi. Incursiunea lor în satul flecheiros a însemnat o violare flagrantă a politicii de evitare a contactului, impusă de Possuelo. Dar este vizibil bucuros de cele aflate în urma acestei vizite neobişnuite.
”Tribul Flecheiros o duce bine aici” - spune el rar, într-o portugheză simplă, ca să fie sigur că e înţeles. „Aţi putut vedea asta în satul lor. Vînează, pescuiesc, cultivă plante. Trebuie să fie foarte sănătoşi. Copiii lor trebuie să fie graşi; mamele lor au probabil mult lapte. Petrec. Sînt fericiţi.”
S-au stins ultimele raze de soare de pe cer, iar jungla se cufundă în întuneric. Molii fosforescente licăreau printre copacii de deasupra. Şi se porni corul nocturn : o polifonie din bîzîit de insecte şi orăcăit de broaşte. „Munca pe care o facem este frumoasă pentru că ei nici măcar nu ştiu că sîntem aici ca să îi ajutăm - explică Possuelo. Trebuie să le respectăm modul de viaţă. N-o să ne ţinem după ei. Cel mai bun lucru pe care îl putem face e să nu ne băgăm în viaţa lor.”
Possuelo s-a oprit, privind flăcările focului de tabără. „O să ne continuăm călătoria şi munca - spune el. Şi toţi o să ieşim vii de aici.”

Text: Scott Wallace

După primul contact
Pe vremuri ostili lumii înconjurătoare, un grup de Korubo - cunoscuţi în zonă ca „Sfărîmătorii de Capete” au acceptat un contact paşnic în 1996. Ce li s-a mai întîmplat de atunci?

La numai cinci zile după ce au fost contactaţi de o echipă FUNAI, agenţia guvernamentală braziliană pentru indieni, un vînător korubo, numit Takpan, este tot un zîmbet în timp ce arată o carcasă de paca, un joc preţuit pe Amazon. Totuşi, zece luni mai tîrziu, acelaşi vînător îl va ucide pe unul dintre cei mai experimentaţi membri ai echipei FUNAI.
Atacul a survenit în stilul tradiţional korubo, prin surprinderea victimei cu o lovitură de bîtă care i-a zdrobit ţeasta.
După care, indigenii korubo au dispărut în junglă vreme de patru luni. Cînd grupul a reapărut, un funcţionar FUNAI care asistase la crimă a cerut o explicaţie. „Ce crimă? Noi n-am ucis pe nimeni” - a răspuns Takpan. A fost o ucidere rituală? I-a jignit victima cu ceva? Chiar şi azi, motivele crimei rămîn necunoscute.
Se cunosc doar fragmente din istoria Korubo: undeva, pe la începutul anilor 1990, dintr-un trib de mai multe sute ce trăiau în adîncul pădurii, s-a separat un grup de vreo 20 de korubo, care au fost împinşi spre teritoriul „albilor.”
Ulterior, fricţiunile între acest grup şi colonişti şi tăietorii de lemne au determinat FUNAI să acţioneze, în ciuda politicii de neintervenţie a guvernului faţă de triburile necontactate.
Azi, korubo vizitează regulat un dispensar din apropiere, pentru medicamente şi ca să se plîngă de încălcările străinilor în Vale do Javari , unde trăiesc. Dar în patru dintre aceste situaţii, korubo au preferat să lupte înainte să se plîngă. Trei infractori au fost ucişi şi alţi trei au fost răniţi.
Într-una din vizitele sale periodice, conducătorul expediţiei FUNAI, Sydney Possuelo vizitează grupul korubo pe care el l-a contactat în 1996 pentru prima oară. Numărul lor a rămas constant de atunci. Singurii morţi au fost nişte copii: un tînăr a fost atacat de o anacondă în timp ce se scălda şi trei au fost victime ale infanticidului, o practică comună la triburile amazoniene. Mamele korubo vorbesc deschis despre copii, care au fost toţi fete, dar nu spun cum sau de ce au fost ucise - încă un mister korubo. Grupul stăpîneşte o suprafaţă mare, care se întinde între malocas - adăposturi comune care servesc drept baze pentru vînătoare, pescuit şi cultivat manioc, bananieri şi porumb.
Atît bărbaţii, cît şi femeile îşi pictează corpul cu vopsea roşie făcută din seminţe de urucu. Străinii ştiu însă puţine despre structura socială sau credinţele korubo - lucru care îi convine lui Possuelo, atît timp cît îl ajută să protejeze izolarea grupului.

Prima echipa romaneasca de fotbal - OLYMPIA FC (1909)

Olympia Fc ( anul 1909 )
In randul de sus,de la stanga la dreapta : Neagu Boerescu,Cominovici,Russo,N Apostolescu, G Georgescu,Gogu Dumitrescu,Lazar Breyer.

In mijloc : H Roman, Th Davila, Barbulescu.

In randul de jos : MARIO GEBAUER, Neftzer si Viereck

„Ce-o mai fi şi cu paiaţele astea?!“ – se mirau, conform Gazetei ilustrate din 12 mai 1912, acum aproape un secol, bucureştenii ieşiţi în preumblare la şosea, oprindu-se „la spectacolul unor oameni îmbrăcaţi în jersee viu colorate, cu genunchii goi, care fugeau ca nişte smintiţi, tot dînd cu piciorul într-o minge mare şi strigînd cît îi ţinea gura într-o limbă neînţeleasă“.

Prin 1895, Mario Gabauer a adus prima minge de fotbal în Bucureşti, din Elveţia, unde îşi făcuse studiile. În Transilvania, inclusă atunci în Imperiul Austro-Ungar, fotbalul a avut o dezvoltare mai precoce decît în Regat.

Tradiţia spune că medicul arădean Iuliu Weiner s-a întors din Anglia cu o minge de fotbal şi cu pasiunea pentru acest joc încă din 1890. În ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, industria românească începuse să atragă investitori străini. În zonele unde activau companiile acestora, au apărut primele echipe de fotbal-asociaţie, în care lucrătorii străini jucau un sport cu totul inedit pentru România. „Fotbalul a fost introdus pe teritoriul României de astăzi de străinii veniţi aici la muncă şi de tineri autohtoni care au cunoscut jocul nu atît în Anglia, cît în alte ţări care îl preluaseră mai devreme“ – spune Dan Ovidiu Cristea, preşedintele Comisiei de istorie şi statistică a Federaţiei Române de Fotbal.

1000 de zile printre gheturi

Navigand cu panze si cu motor cu aburi, cu o carena conceputa special pentru a rezista la forta zdrobitoare a gheturilor polare, vasul lui Nansen avea la bord si elemente de confort, cum ar fi lampile alimentate de un generator electric eolian(poza)

Saga Polara Partea I 1893-1896

A fost o idee bizara: sa lasi o corabie de lemn sa inghete in oceanul arctic si sa plutesti in deriva odata cu gheturile, pana dincolo de Polul Nord. Cand lucrarile nu au mers conform planului, Fridt Jof Nansen, un indraznet cercecetator norvegian, a pornit cu sania trasa de caini si cu un singur insotitor catre locuri unde nimeni nu mai pasise vreodata.

Text: Hampton Sides

In largul fiordului, pe o limba de pamant stancos unde ajungi dupa o cursa scurta cu feribotul din centru, orasul Oslo a creat un soi de cimitir national pentru vase celebre. E o chestie norvegiana - care alta tara ar mai construi cripte publice in jurul celor mai iubite ambarcatiuni ale sale, transformandu-le in altare?

Aici, pe Peninsula Bygdøy, vizitatorii pot petrece zile intregi hoinarind prin muzee splendide care adapostesc corabii vikinge, vase de lupta din secolul al XIX-lea si chiar celebra ambarcatiune din pluta a lui Thor Heyerdahl, Kon-Tiki. Dar cel mai frapant dintre templele nautice din Oslo este o structura ascutita din sticla si metal, care se ridica din apa sub forma unui A urias.

In interior, scaldata in lumina filtrata, se afla un velier robust din lemn, construit in 1892 - Fram. Fram (care inseamna "inainte") e poate cea mai celebra ambarcatiune din indelungata istorie maritima a Norvegiei, un adevarat simbol al explorarilor polare. Nimic din aceasta veritabila arca burtoasa nu ar putea sugera macar incercarile cumplite prin care a trecut.

Povestea lui Fram este o saga nordica moderna, o poveste despre dificultati inimaginabile si eforturi inteligente, strans legate de identitatea nationala a Norvegiei. Ambarcatiunea in sine este o minune a tehnologiei - carena sa consolidata a rezistat timp de trei ani stransorii gheturilor arctice. Fidela numelui, care celebreaza atacul frontal, Fram a fortat latitudinile, avansand spre nord mai mult decat orice alt vas inaintea sa.

Principalul "motor" al lui Fram, genialul si capriciosul savant-explorator care a comandat constructia ambarcatiunii si a condus-o in prima calatorie - dement de periculoasa - prin ceturile polare, ramane un erou national. Numele sau este Fridtjof Nansen si, desi azi nu este la fel de cunoscut in afara Norvegiei ca alti aventurieri polari de marca - Peary, Scott si Amundsen - ar merita sa fie. Pentru ca Nansen a fost pur si simplu parintele expeditiilor polare; toti ceilalti pot fi considerati, intr-un sens foarte propriu al cuvantului, invataceii lui.

Nansen era un barbat zdravan, blond si cu pielea alba, cu o privire rece si o fata agresiva, care parea in usor dezacord cu rafinamentul sau intelectual. Se deosebea de adeptii gloriei donquijotesti care au marcat in buna parte epoca de aur a explorarilor polare. L-am putea considera un viking renascentist: scriitor talentat, lector apreciat, zoolog de prima mana si om de stat proeminent.

Vorbind fluent cel putin cinci limbi, priceput in manuirea aparatului de fotografiat, a facut harti si ilustratii minunate, a intretinut o corespondenta stiintifica voluminoasa si a adus in toate explorarile sale un element de precizie cerebrala.

Un om de stiinta german contemporan spunea ca Nansen „stia sa foloseasca la fel de bine microscopul, pioletul si schiurile“, iar realizarile lui stiintifice au fost remarcabile, inclusiv o lucrare revolutionara asupra naturii sistemului nervos central. In 1888, Nansen a condus prima traversare a Groenlandei – pe care, in stilul lui tipic, modest, a numit-o „o tura pe schiuri“ –, dar a ratat ultimul vas spre casa si a fost obligat sa-si petreaca iarna vanand foci, invatand sa mearga cu caiacul si traind printre groenlandezi.

Aceasta experienta a stat la baza apreciatei sale relatari, Prima traversare a Groenlandei, publicata in 1890, ca si a unei lucrari etnologice pline de vioiciune, Viata eschimosilor. Dupa aventurile lui din Groenlanda, a devenit un mare promotor al sportului pe schiuri. La Muzeul Schiului Holmenkollen din Oslo, Nansen e prezentat ca o zeitate pe doua talpici, invelita in blanuri – un intemeietor al sportului national al Norvegiei.

Cu toate realizarile atat de diverse din viata lui Nansen, dificila calatorie a lui Fram, din 1893 pana in 1896, a fost cea care a adus dramatismul in povestea vietii lui. Expeditia se baza pe o idee atat de bizara, incat cele mai inalte autoritati ale timpului in materie de Pol, inclusiv Royal Geographical Society, au considerat ca era sinucidere curata. Nansen a programat sa ramana blocat in gheturile arctice – sau, dupa cum s-a exprimat el, „sa ne abandonam gheturilor“. Savantul a cautat sa imbunatateasca experienta unei explorari polare care se incheiase dezastruos.

In 1879, vasul american USS Jeannette ramasese blocat in banchiza, la nord de Siberia. A plutit in deriva in Arctica timp de 21 de luni, dar in final a fost zdrobit de gheturi si s-a scufundat pe 13 iunie 1881. Desi echipajul a sprintat curajos spre Siberia, peste jumatate din cei 33 de membri ai expeditiei si-au pierdut viata. Trei ani mai tarziu, obiecte de pe Jeannette au fost gasite pe coasta Groenlandei, aduse la tarm de valuri dupa ce plutisera in deriva mii de kilometri, pe gheturi.

Citind despre obiectele de pe Jeannette, Nansen s-a intrebat daca nu cumva curentul puternic care strabate Arctica pe directia est-vest putea ajunge la Polul Nord – sau cel putin pe aproape. Asa s-a nascut o idee. Era un gand neortodox, spune biograful lui Nansen, Roland Huntford, „sa iei fortele naturii si sa incerci sa colaborezi cu ele, nu sa le infrunti“.

Smecheria, desigur, era sa construiesti un vas mult mai puternic decat Jeannette, iar in 1891, Nansen a angajat un genial arhitect naval de origine scotiana, pe nume Colin Archer, care sa faca acest lucru. Proiectul lui Archer prezenta o carena curios rotunjita, fara o chila pronuntata, cu puturi prin care elicea si carma puteau fi scoase din apa si aduse la adapost de gheturile care ar fi strivit vasul. Carena a fost ranforsata cu grinzi puternice.

Pentru a le tine cald exploratorilor, Nansen a izolat vasul cu pasla groasa, par de ren, aschii de pluta si smoala. Pentru a lupta impotriva intunericului permanent al noptii polare, a fost instalata o moara de vant care sa puna in functiune lampile electrice.

Sub punte se afla un salon cochet, decorat cu capete de dragon sculptate, si o biblioteca pe care Nansen insusi a umplut-o cu aproximativ 600 de volume, atent alese. Nansen a declarat ca vasul e gata. In prezenta a mii de oameni care au umplut portul, sotia lui, Eva, a botezat vasul Fram. Cu un echipaj de 13 oameni si provizii pentru cinci ani, Nansen a plecat din Oslo, in vara lui 1893, spre Insulele Noua Siberie. Conform asteptarilor, Fram a ramas blocat intre gheturi in septembrie. Presiunea era mare, iar gheata care se misca in permanenta si zgaria vasul producea zgomote teribile.

„A inceput un zgomot asurzitor si tot vasul se cutremura“, scria Nansen. „Zgomotul creste treptat, pana cand suna ca tuburile unei orgi.“ Dupa doua zile, scria el din nou, gheata „e hotarata sa-l faca praf si pulbere pe Fram“. Insa acesta a rezistat cu usurinta stransorii infricosatoare, ridicandu-se pur si simplu deasupra banchizei. Cu timpul, Nansen a ajuns sa scrie: „Radem de gheturi; traim ca intr-un castel invincibil.“ Fram a continuat sa calatoreasca pe sloiuri, catre Pol, cativa kilometri pe zi.

In ciuda mai multor probleme – intre care si atacul unui urs polar, care a muscat un membru al echipajului si a omorat doi caini – primii doi ani ai calatoriei au fost nesperat de usori. Oamenii mancau bine in salonul luminos si cald – unde o orga automata canta in lunga noapte arctica, iar lampile electrice, scria Nansen, „aveau asupra spiritului nostru efectul unui vin bun“. Oamenii isi publicau propria revista, organizau iesiri la schi pe gheata, pentru antrenament, sondau si faceau nenumarate masuratori.

Plictiseala le era tovaras nedespartit – un membru al echipajului blestema „viata monahala pe care o ducem in aceasta zona moarta“, dar oamenii lui Nansen nu sufereau. „Eu insumi“, scria el, „nu am dus niciodata o viata mai hedonista“.

La inceputul celui de-al doilea an insa, a devenit evident ca Fram nu avea sa ajunga la Pol. Pentru a-si atinge obiectivul, Nansen trebuia sa iasa dintre gheturi cu saniile trase de caini si sa porneasca la atac. Si-a ales un insotitor, pe Hjalmar Johansen si, in martie 1895, dupa doua starturi false, cei doi au abandonat confortul de pe Fram.

O salva de tun a bubuit asurzitor cand cei doi schiori si 28 de caini, tragand dupa ei trei sanii si doua caiace, au pornit catre nord. Nansen si Johansen au inceput sa aiba probleme in scurt timp – teren imposibil, probleme cu echipamentul, gheturi plutitoare rapide care ii purtau inapoi.

Cum proviziile incepeau sa se imputineze, au inceput sa-i macelareasca pe cainii mai slabi, cu care i-au hranit pe ceilalti. In aprilie ajunsesera atat cat putusera de aproape de Nord: 86°14’ latitudine N. Desi ii mai desparteau 364 de kilometri de Pol, se aventurasera catre nord mai departe decat oricare alt om inaintea lor. A fost cel mai mare progres inregistrat in aproape 400 de ani de explorari arctice.

Nansen ii promisese Evei ca se va intoarce viu si acest lucru era mai important pentru el decat sa riste sa moara – si sa devina nemuritor – la Pol. „Te gandesti la mine“, ii scrie el intr-o noapte, in jurnalul lui. „Gandurile tale zboara catre nord, peste intinderea dezolanta. Nu stiu unde sa ma caute.“ Astfel, prudent, Nansen s-a intors. Cei doi nu au mai incercat sa ajunga la Fram, care oricum plutise in deriva si ar fi fost acum imposibil de gasit.

In schimb, s-au indreptat spre indepartatul Arhipelag Franz Joseph, la aproape 1.000 de kilometri spre sud. Calatoria lor disperata peste gheturi se inscrie cu siguranta printre cele mai chinuite si mai intense marsuri polare efectuate vreodata. De-a lungul saptamanilor si lunilor si-au ucis toti cainii (taindu-le gatul, ca sa economiseasca munitia). La un moment dat, au fost siliti sa manance fiertura din sange de caine. „Daca as spune ca era buna, as minti“, scria Johansen.

„Dar am inghitit-o si asta a fost cel mai important.“ Toata vara lui 1895, Nansen si Johansen au cautat in zadar Franz Joseph. „De un sfert de an colindam printr-un desert de gheata“, scria cuprins de disperare Nansen, „si inca suntem aici“. Deplasandu-se uneori cu schiurile, alteori pe jos sau cu caiacele, cei doi incercau sa-si croiasca drum printr-un nesfarsit labirint de gheturi plutitoare si canale de mazga topita.

Nansen a recunoscut ca el si Johansen nu aveau „pentru moment nicio perspectiva; gheturi indesate unele in altele, imposibil de trecut, in toate directiile, proviziile care dispar rapid si, in plus, nimic de prins sau de impuscat... Noaptea stau treaz cu orele si imi chinui mintea, incercand sa gasesc o solutie.“

In sfarsit, pe 6 august, cei doi au ajuns pe o insula – primul tarm pe care paseau dupa mai bine de doi ani – si soarta li s-a schimbat. Vanand ursi polari si morse, au inceput sa manance carne din belsug si si-au recapatat fortele. Indreptandu-se spre sud, prin arhipelagul plin de gheturi, pe 26 august si-au dat seama ca vor fi nevoiti sa petreaca departe de casa inca o iarna arctica fioroasa. Folosind un talpic de sanie pe post de piolet, Nansen si Johansen si-au improvizat un barlog.

Acolo si-au petrecut urmatoarele noua luni, impartind acelasi sac de dormit unsuros si supravietuind cu fiertura de carne de urs polar si carne de urs prajita in untura de morsa. Desi prizonierii unor conditii atat de dure, au ramas, in mod remarcabil, cu mintea intreaga. „Nu ne-am certat“, avea sa spuna mai tarziu Johansen. „Singura chestie este ca eu am prostul obicei sa sforai, iar Nansen ma tot inghionteste in spate.“ Dupa cum a scris si Nansen in jurnal, „Johansen a adormit si face sa rasune coliba. Ma bucur ca mama lui nu-l poate vedea acum, asa de negru, slinos si zdrentaros cum a ajuns“.

Cand a inceput dezghetul primaverii, Nansen si Johansen s-au aventurat afara din adapostul lor. Au cotit spre sud prin arhipelag, cu schiurile si caiacul. Cand o morsa i-a rasturnat caiacul lui Nansen, cei doi au poposit pe Insula Northbrook, ca sa-l usuce. Aici au inceput sa se pregateasca pentru o calatorie periculoasa, peste ape, catre Spitsbergen, unde nutreau speranta excesiv de optimista ca vor fi salvati de un vas norvegian de pescuit.

Insa pe 17 iunie, lui Nansen i s-a parut ca aude un sunet familiar venind de undeva, de peste intinderile inghetate: un latrat de caine. A pornit singur pe schiuri, peste terenul accidentat, urmarind sunetul. Nansen scria: „Brusc, mi s-a parut ca aud un strigat de om... Inima a inceput sa-mi bata cu putere, tot sangele mi-a fugit in creier... Am strigat din toate puterile.“

Intr-adevar, la o oarecare distanta, categoric era o alta fiinta umana. Nansen s-a apropiat de silueta si in curand cei doi s-au bucurat de un veritabil moment Stanley-Livingstone. „Nu esti Nansen?“, l-a intrebat omul in engleza, studiind epava umana slinoasa si neagra de funingine din fata lui.

„Ba da, eu sunt. Doamne, cat ma bucur sa te vad!“ „Ai facut ceva drum“, i-a spus omul lui Nansen. „Sunt foarte fericit sa fiu primul care iti ureaza bun-venit inapoi.“ Salvatorul lui Nansen era un respectat explorator britanic, pe nume Frederick George Jackson.

Intamplarea face ca acesta il intalnise pe Nansen la Londra, in urma cu patru ani. Jackson isi condusese vasul, Windward, pana pe Franz Josef, pregatindu-se si el sa incerce sa ajunga la Pol. Exploratorul nu il cauta neaparat pe Nansen, dar stia ca e posibil ca norvegianul sa se afle in acea zona. Totusi, sansele de a se intalni pe aceasta insula pustie erau foarte mici, iar daca Jackson nu ar fi aparut in acel moment, foarte probabil ca Nansen si Johansen ar fi murit.

Jackson i-a primit cu bratele deschise pe cei doi in baraca in care isi stabilise cartierul general si unde au asteptat vasul Windward – trimis in Anglia cu un an inainte, dupa provizii – pentru a-i duce cat mai repede acasa.

Cand Nansen si Johansen au revenit in Norvegia, in vara lui 1896, parca s-ar fi intors de pe fata nevazuta a Lunii. Primirea eroului a devenit si mai entuziasta o saptamana mai tarziu, cand a sosit vestea cea buna: Fram, sub comanda capitanului Otto Sverdrup, se eliberase din gheturile arctice si se intorcea acasa in siguranta. Nu conteaza ca Nansen nu si-a atins neaparat obiectivul de-a ajunge la capatul Pamantului.

S-a apropiat foarte mult si a facut-o cu stil si gratie, intr-o epoca in care compatriotii lui, inca sub regim suedez, tanjeau dupa un erou national. Chiar daca Nansen a avut si noroc pe parcursul expeditiei sale, faptul ca niciun membru al echipajului nu si-a pierdut viata ramane o dovada a judecatii sale sanatoase si vizionare.

Dincolo de demonstrarea teoriei despre curentul polar, Nansen a mai facut o descoperire importanta referitoare la zona arctica: era o mare extrem de adanca, avand un capac de gheturi vesnic miscatoare – si aproape complet lipsite de portiuni de pamant. Cu alte cuvinte, zona arctica era un ocean.

Nansen a devenit o vedeta mondiala, pentru care doamnele faceau obsesii si lesinau, si a fost omagiat in toasturile feluritilor demnitari, de la Jules Verne pana la presedintele SUA, William McKinley. Existau sardele „Nansen“, cantece cu Nansen si chiar o marca de bautura alcoolica scandinava „Nansen“. Dupa numai cateva luni, a pornit intr-un lung turneu al victoriei, pentru a promova Spre Pol, tulburatoarea relatare a odiseei sale.

Una dintre multele particularitati admirabile ale lui Nansen, rar intalnita la un explorator, era aceea ca stia cand sa renunte. Simtind ca zilele sale de aventura trecusera, Nansen a lasat incercarile de a cuceri Polul in seama lui Peary, Scott si a compatriotului sau Amundsen (care chiar a mers cu Fram pana in Antarctica si l-a folosit in prima lui calatorie istorica spre Polul Sud).

Cat despre Nansen, el s-a lansat hotarat in domenii cu totul noi: oceanografie, meteorologie, diplomatie. In 1906, la un an dupa ce Norvegia isi obtinuse independenta fata de Suedia, Nansen a devenit primul ambasador al tarii sale in Marea Britanie. Dupa moartea Evei, Nansen a aparut alaturi de o succesiune impresionanta de frumuseti internationale, cladindu-si in acelasi timp o cariera in domeniul umanitar.
Numit Inalt Comisar pentru Liga Natiunilor, a contribuit la repatrierea prizonierilor de razboi si la rezolvarea crizelor refugiatilor din Turcia si Uniunea Sovietica de dupa Primul Razboi Mondial – eforturi dificile, peripatetice, care i-au adus Premiul Nobel pentru Pace, in 1922.

Nansen a murit in urma unui atac de cord, suferit in 1930 pe balconul resedintei sale elegante din Lysaker, langa Oslo, unde cenusa lui e ingropata sub o piatra funerara simpla, pe peluza dinspre sud. Avea 69 de ani. In prezent, casa – numita Polhøgda – adaposteste un institut (dedicat in principal politicilor pentru energie si mediu) si un mic muzeu.

Sus, in biroul lui Nansen din turn, inca se afla obiecte din perioada lui de explorator, asa cum le-a lasat chiar el: harti si diagrame vechi, in descompunere; o pereche de „ochelari de soare“ inuiti, confectionati din lemn cu fante pe post de lentile; si o blana de urs polar, pe jumatate putrezita, intinsa pe podeaua de scanduri care scartaie.

De aici poti privi pana dincolo de padurile dese, spre fiordul rece unde a fost lansat Fram si unde acum se odihneste in splendidul sau mormant vasul – nu al lui, ci al Norvegiei. Scaunul de la biroul lui Nansen e intors catre fereastra, cu fata indreptata catre singura directie pe care a cunoscut-o vreodata dr. Fridtjof Nansen – inainte.

Everestul, peste 50 ani si multi inainte

Gigantica umbră - Prima geană de lumină a zorilor aprinde un vîrf situat la vest de Everest, a cărui umbră piramidală domină cerul şi pămîntul. Wally Berg a făcut această fotografie în 1998, pe drumul său către vîrf, cînd a instalat un receptor pentru sistemul global de poziţionare (GPS). Mai tîrziu, datele primite de la acest receptor au arătat că adevărata înălţime a Everestului este de 8.850 m, cu 2 metri mai mult decît se credea.(foto)

„Ei bine, George, l-am dat gata şi pe-ăsta!“ se lăudă mîndru Hillary colegului său George Lowe, în timp ce coborau de pe vîrful Everest împreună cu Tenzing, după ce reuşiseră o escaladă pe care alte zece echipe o rataseră.

Marele E
Şi totuşi, nici Hillary, nici Tenzing şi nici conducătorul expediţiei, John Hunt, nu au venit aici pentru a-şi cîştiga o faimă personală. „Nu gloria am căutat-o – scria Hunt despre echipa sa –, cel puţin nu altceva decît gloria obişnuită, dată de triumful omului asupra naturii şi asupra propriilor sale limite.“

În această lună, în care aniversăm 50 de ani de la expediţia engleză din 1953, se aşteaptă ca sute de alpinişti să atace acest munte pe care îl numesc „Marele E“. Unii dintre ei vor plăti pînă la 65.000 $ ca să fie conduşi pe vîrf. Alţii vor veni pentru publicitate, pentru profit sau pentru un loc în cartea recordurilor. Indiferent de motiv, fiecare dintre cei care vor veni va trebui să facă faţă Zonei Morţii, care-i aşteaptă dincolo de 8.000 m, unde supravieţuirea este întotdeauna o problemă. „Există o sută de modalităţi în care poţi pieri pe Everest“, spune Pete Athans, care a ajuns pe vîrf de şapte ori. „Beţia aventurii te face să-ţi ignori şi temerile, şi lipsa de experienţă.“

Cu puţin noroc, mulţi dintre aceştia vor reuşi. Recordul absolut este cel stabilit de 89 de alpinişti într-o singură zi a anului 2001. Doar nebunii vor subestima însă puterea acestui gigant care a secerat pînă acum 175 de vieţi. „E mai bine să urci plin de respect şi de umilinţă“, scria fiul lui Tenzing, Jamling, care a urmat exemplul tatălui său, urcînd vîrful în 1996. „Fiecăruia i se acordă doar o şansă în viaţă de a ajunge sus, pe Everest, şi chiar şi aceea foarte rar şi pentru scurt timp.“

„Cred că la succesul şi, în general, la siguranţa expediţiei noastre au contribuit şi rugăciunile, candelele aprinse şi întîlnirea mea cu lama“ spune Jamling Norgay gînditor. „Mă simt mai evlavios decît eram înainte de ascensiune. Chomolungma a aprins în mine o lumină.“

Traseele
15 căi spre vârf

1953 - EXPEDIŢIA BRITANICĂ
Edmund Hillary şi Tenzing Norgay, prin Western Cwm şi Şaua de sud, 29 mai.
1960 - EXPEDIŢIA CHINEZĂ
Prin Şaua de nord şi creasta nord-estică, 25 mai.
1963 - EXPEDIŢIA AMERICANĂ
Pe creasta vestică, cu traversarea feţei nordice. Ultimii 250 m escaladaţi pe creasta vestică, 22 mai.
1975 - EXPEDIŢIA BRITANICĂ
Pe faţa sud-vestică, 24 septembrie.
1979 - EXPEDIŢIA IUGOSLAVĂ
Pe întreaga faţă vestică, 13 mai.
1980 - EXPEDIŢIA JAPONEZĂ
Pe faţa nordică, 10 mai.
1980 - EXPEDIŢIA POLONEZĂ
Pe faţa estică a Pilierului Sudic, 19 mai.
1980 - EXPEDIŢIA SOLITARĂ A LUI MESSNER
Reinhold Messner, prin Şaua de nord şi peste faţa nordică. Prima ascensiune solitară fără oxigen suplimentar, 20 august.
1982 - EXPEDIŢIA SOVIETICĂ
Pe faţa de sud-vest şi creasta de vest, 4 mai.
1983 - EXPEDIţIA AMERICANĂ
Pe faţa estică, 8 octombrie.
1984 - EXPEDIŢIA AUSTRALIANĂ
Prin Marele Culoar al feţei nord-vestice, 3 octombrie.
1984 - EXPEDIŢIA AMERICANĂ
Pe faţa nordică superioară, 20 octombrie.
1988 - EXPEDIŢIA INTERNAŢIONALĂ
Peste contrafortul sudic al feţei estice, 12 mai.
1995 - EXPEDIŢIA JAPONEZĂ
Pe creasta de nord-est, pornind de la Gheţarul Rongbuk de Est, 11 mai.
1996 - EXPEDIŢIA RUSĂ
Pe creasta de nord-est, pornind dintr-un culoar de vest, 20 mai.




Istoricul
Dacă Everestul ar fi fost urcat de prima dată, această realizare ar fi fost considerată notabilă şi apoi uitată rapid. Ironia face ca tocmai eşecurile repetate să fie cele care au dat muntelui adevărata sa măreţie.“ —Walt Unsworth, istoric al Everestului
1852
După englezi, Peak XV este cel mai înalt vîrf cu 8840 m.
Într-o xilogravură de la mijlocul secolului al XIX-lea, regele munţilor, cunoscut sub numele de Peak XV, umple orizontul alături de ceilalţi giganţi ai Himalayei.
1865
Peak XV – numit în onoarea lui Sir George Everest
Născut în ţara Galilor, Everest a fost topograful-şef al Indiei între 1830 - 1843. Succesorul său a propus rebotezarea vîrfului cu numele lui, deşi Everest ar fi preferat utilizarea unei denumiri locale.
1911
Şerpaşii devin indispensabili în alpinismul Himalayan
În fotografia realizată de chimistul Alexander Mitchell Kellas, doi şerpaşi privesc către Tibet de pe creasta principală a lui Chomiomo, de 6.829 m, de la graniţa Chinei cu India. Kellas, printre primii cercetători ai efectelor altitudinii asupra organismului, a constatat că şerpaşii, o populaţie din văile înalte de la sud de Everest, n-au probleme la mari înălţimi. El moare zece ani mai tîrziu, în prima expediţie britanică pe Everest, şi este înmormîntat la poalele lui Chomiomo.
1921
Iunie-septembrie: prima expediţie britanică
Condusă de Charles Howard-Bury, expediţia a căutat un traseu nordic spre vîrf. Tabăra a fost stabilită în trecătoarea Lhakpa La (foto jos), la 6.860 m, aproape de ce sperau să găsească - o cale spre vîrf. De pe Trecătoarea Nordică, traseul din această creastă urcă prin stînga spre vîrful ascuns în spatele culmii. George Mallory este în culmea fericirii: „Acest succes pune capăt tatonărilor - scrie el. Am găsit drumul şi nu ne mai rămîne decît să pregătim asaltul final.“
1922
Aprilie-iunie: a doua expediţie britanică
Înclinarea spre bucuriile fruste îl face pe Mallory să treacă gol-puşcă un rîu, împreună cu Howard Somervell, în stînga, şi Arthur Wakefield, în cursul primului asalt asupra Everestului. Tot stilul său îl face pe Mallory să evite buteliile de oxigen. Dar colegii săi care le-au folosit au urcat cu 100 m mai sus decît el, la 8.320 m.
1924
Aprilie-iunie: a treia expediţie britanică
Andrew Irvine şi Mallory au dispărut aproape de vîrf, la 8 iunie. În 1999, s-au găsit corpul lui Mallory, ochelarii, altimetrul şi briceagul. Dar aparatul foto Kodak Vest Pocket lipseşte şi deci orice dovadă că ei doi ar fi atins vîrful.
1933
3 aprilie: primul zbor deasupra Everestului
Două biplane britanice Westland zboară peste vîrf. Propulsate de două motoare puternice, adaptate pentru zbor în aer rarefiat, avioanele erau să se prăbuşească la impactul cu curenţii descendenţi. Bucăţi de gheaţă din vîrtejurile stîrnite de pe vîrf au crăpat geamul unei carlingi.
1953
Martie-iunie: prima ascensiune reuşită
Circa 350 de porteri nepalezi aduc provizii pentru tabăra din Tengboch, baza noii expediţii britanice. Echipa îl include pe Edmund Hillary, un apicultor lungan din Noua Zeelandă, şi pe şerpaşul Tenzing Norgay. Cu un an înainte, Tenzing urcase împreună cu un alpinist elveţian pînă la 8.598 m, mai sus decît oricine altcineva, făcîndu-i pe mulţi să creadă că vîrful va fi cucerit în curînd. John Hunt, liderul expediţiei, a condus echipa cu o precizie militărească, împingînd-o, pas cu pas, pînă în vîrf. Pînă în ultima săptămînă a lunii mai, Hillary şi Tenzing au urcat pe creasta de sud-est, petrecînd o noapte la 8.500 m. În dimineaţa zilei de 29 ei şi-au reluat ascensiunea. La ultima lungime de coardă, Hillary a urcat un perete vertical de stîncă, de 12 m, numit astăzi Săritoarea Hillary. Puţin timp după aceea, la ora 11:30, cei doi păşesc pe vîrf. Mai tîrziu, din Tabăra IV, colegii lor ies să-i întîmpine, după cum scrie Hillary, „într-o grabă împleticită şi cu expresii indescriptibile de speranţă pe chipuri.“ În timp ce se rehidratează, cei doi povestesc tovarăşilor lor despre succesul ascensiunii.





Graficul cuceririi Everestului
Asediul Everestului a durat săptămîni, cu suişuri şi coborîşuri; echipa tăia noi poteci şi transporta provizii către taberele situate din ce în ce mai sus. Pînă în ziua în care Hillary şi Tenzing au ajuns să păşească pe vîrf, Hillary urcase, efectiv, muntele de trei ori şi jumătate.

13-17 Aprilie
Cascada de gheaţă Khumbu: Împreună cu un mic grup, Hil­lary taie potecă prin labirintul de gheaţă. În fiecare seară, ei se întorc la tabăra de bază, cu excepţia unei singure nopţi petrecute în mijlocul imensităţii de gheaţă.
18 Aprilie-2 Mai
Circul de Vest (Western Cwm): echipa cară 1,4 t de provizii de-a lungul căldării Cwm (cwm, cuvînt galez, înseamnă vale şi se pronunţă „kuum“). Tenzing îl salvează pe Hillary de la căderea într-o crevasă, iar camaraderia lor se întăreşte.
2-15 Mai
Faţa Lhotse: Bourdillon şi Evans urcă peretele de deasupra văii glaciare pînă la circa 7.315 m. Hillary şi Tenzing aveau să se impună coechipierilor, urcînd şi coborînd înapoi, într-o singură zi, cei 1.100 m dintre tabăra de bază şi Tabăra IV.
21-22 Mai
Şaua sudică: Wilfrid Noyce şi şerpaşul Annullu cuceresc această şa de la 7.890 m. Hillary şi Tenzing s-au deplasat, pentru provizii, de-aici pînă la Tabăra IV – 1.600 m diferenţă de nivel – în mai puţin de 30 de ore.
26 Mai
Evans şi Bourdillon au ajuns la mai puţin de 90 m de vîrf, de unde s-au întors din cauza unor defecţiuni la aparatele de respirat.
29 Mai
Pe vîrf: pornind din Tabăra IX, situată la 8.500 m, Tenzing şi Hillary şi-au jucat cartea, atingînd vîrful la ora 11:30 şi trecîndu-şi în palmares cea mai valoroasă performanţă.

Istoricul (continuare)
1960-1961
Septembrie-mai: cercetări asupra organismului uman
Condusă de Edmund Hillary, o echipă internaţională de cercetători şi alpinişti a petrecut 8 luni în Himalaya, la peste 5.720 m, ca să studieze efectele altitudinii asupra organismului. Barry Bishop, redactor şi fotograf la Natio­nal Geographic, pedalează o bicicletă medicală, la circa 4.570 m, pentru a furniza date despre aparatul respirator şi circulator. Fără oxigen suplimentar, echipa atacă Makalu, al cincilea vîrf al lumii, oprindu-se la 115 m de pisc.
1963
Mai: primii americani ating vîrful
O expediţie de primăvară, sponsorizată parţial de NGS, are nevoie de peste 900 de porteri pentru a transporta cele 24 t de materiale la tabăra de bază din Nepal. La 1 mai, primii doi alpinişti ating vîrful; pe 22 mai, alţi patru îi urmează, printre care Bishop. El a plătit tribut: i se amputează toate cele zece degete degerate de la picioare. Mai înainte, un bloc de gheaţă căzut de pe Cascada Kumbu îl ucisese pe John Breitenbach.
1975
16 mai: prima femeie ajunge pe vîrf
Junko Tabei exultă pe umerii şerpaşului Ang Tshering după ce a urcat pe Everest. Ceva mai devreme, într-o expediţie formată numai din femei, o avalanşă o înghiţise pe această japoneză, mamă a unei fetiţe de 3 ani. Şerpaşii i-au zărit o gleznă ieşind din zăpadă şi au reuşit să o salveze. După 12 zile, ea atinge vîrful, cu ochelarii sparţi, fixaţi cu benzi de cauciuc. „Există multe locuri frumoase şi misterioase – spune ea. Am avut şansa să pot merge pe munte toată viaţa.“
1980
18-21 august: prima ascensiune solitară fără oxigen
Italianul Reinhold Messner reuşeşte un record fără precedent: urcă pe vîrf singur, fără butelii de oxigen şi fără radio, dintr-o tabără avansată, pe versantul nordic. Mai devreme, el căzuse într-o crevasă, dar aterizase miraculos pe o platformă de zăpadă. În cea de-a treia zi, cu mintea întunecată de oboseală, el reuşeşte să atingă vîrful şi să se întoarcă, complet epuizat.
1983
Septembrie-octombrie: prima ascensiune a feţei estice
O echipă americană urcă pe vîrf din Tibet, prin faţa estică, sau Kangshung. Cu 60 de ani înainte, Mallory decretase acest traseu ca imposibil, datorită contrafortului său vertical de 1.070 m, deasupra căruia se găsea o cornişă de 2.350 de m, generatoare de avalanşe. „Tabăra Popicelor“ a fost stabilită în partea de sus a unui horn, poreclit „pista de bowling“ din cauza bucăţilor de stîncă şi gheaţă care cădeau prin el peste membrii echipei. Pe 8 şi 9 octombrie, 6 căţărători au ajuns pe vîrf.
1996
Anul celor mai multe jertfe umane pe Everest
În acest an, 15 alpinişti au pierit, dintre care 8 pe 10 şi 11 mai, într­o furtună care a blocat 3 echipe lîngă vîrf. Pe 10, după-amiază, ghidul Anatoli Boukreev a început urcuşul spre Săritoarea Hillary, pe un vînt puternic, ce prevestea furtună. Tragedia a readus în atenţie vechile pericole existente în condiţiile noii mode de escaladă – clienţi fără mare experienţă de Himalaya, care plătesc un ghid pentru a-i conduce pe vîrf.
2000
7 octombrie: prima coborîre integrală pe schiuri
Slovenul Davo Karnicar este primul om care a schiat neîntrerupt de pe vîrf pînă la tabăra de bază. El a coborît peste 3.500 m diferenţă de nivel în mai puţin de 5 ore, pe vreme bună şi strat gros de zăpadă pe Săritoarea Hillary. „Vremea bună este cheia pentru o coborîre pe schiuri“, spune el, amintindu-şi de cele două degete pierdute din cauza degerăturilor, în timpul tentativei din 1996.
2001
25 mai: primul nevăzător care a atins vîrful
Condus de prieteni apropiaţi şi asigurat în coardă, Erik Weihenmayer sare peste crevase ca să atingă vîrful.
2002
25 mai: după 50 de ani, expediţia aniversară
Sărbătoare pe Everest; în ziua în care Brent Bishop şi Peter Hillary, cu Dawa Sherpa, îşi onorează părinţii, Barry şi Edmund, printr-o ascensiune aniversară sponsorizată de NGS. Jamling Norgay, fiul lui Tenzing, îi sprijină din tabăra de bază. „Am fost onoraţi să participăm la expediţie – spune Bishop. Acum, cînd ştim ceea ce au reuşit taţii noştri cu mulţi ani în urmă, avem un sentiment de respect şi admiraţie.“

Inainte de New York

Dintre toti vizitatorii New Yorkului din ultimii ani, unul dintre cei mai surprinzatori a fost un castor pe nume José.

Dand timpul inapoi cu patru secole, ecologii dezvaluie Insula Manhattan asa cum au vazut-o Henry Hudson si echipajul lui in dupa-amiaza de septembrie in care au ancorat in Golful New York. (foto)

Nimeni nu stie exact de unde a venit. Se presupune ca ar fi inotat in aval pe Raul Bronx, dinspre tinutul Westchester, o regiune suburbana aflata la nord de New York. A aparut pur si simplu intr- o dimineata de iarna, in 2007, pe un mal al raului din Gradina Zoologica Bronx, unde a ros cateva salcii si si-a construit o casuta. „Daca m-ai fi intrebat inainte de a-l vedea pe José ce sanse sunt sa existe un castor in Bronx, as fi raspuns zero – spune Eric Sanderson, ecolog la Wildlife Conservation Society (WCS), cu sediul central la Gradina Zoologica Bronx.
N-a mai fost un castor in New York de peste 200 de ani.“ La inceputul secolului al XVII-lea, pe vremea cand orasul era un sat olandez care se numea Noul Amsterdam, castorii erau vanati pe scara larga pentru blana lor, pe atunci la moda in Europa. Comertul cu blanuri a devenit o afacere atat de profitabila, incat doi castori si-au castigat locul pe sigiliul oficial al orasului, unde au ramas pana azi. Insa animalele reale au disparut.
De aceea a fost Sanderson asa de sceptic cand Stephen Sautner, colegul sau de la WCS, i-a spus ca vazuse urmele unui castor, in timpul unei plimbari de-a lungul raului.

Sanderson se gandea ca era vorba doar de un bizam. Bizamii tolereaza mai bine stresul vietii urbane. Dar cand el si Sautner au trecut dincolo de gardul de sarma ce separa raul de una dintre parcarile gradinii zoologice, au gasit adapostul lui José chiar acolo unde spusese Sautner.
Cand s-au intors dupa vreo doua saptamani, l-au vazut chiar pe José. „Se intuneca – povesteste Sanderson. Stateam de vorba pe malul raului, cand, deodata, am vazut castorul. A inotat chiar pana la noi, apoi a inceput sa faca cercuri pe apa. Ne-am tras putin inapoi, iar el a dat semnalul de alarma specific castorilor, lovind apa cu coada.
Ne-am gandit ca ar fi mai bine sa plecam.“ Reintoarcerea castorului in New York a fost va- zuta ca o victorie de conservationistii si voluntarii care petrecusera mai bine de trei decenii incercand reinsanatosirea Raului Bronx, odinioara o groapa pentru masini abandonate si gunoi.

José a fost botezat astfel in onoarea lui José E. Serrano, congresmanul din Bronx care, de-a lungul timpului, a promovat investirea a peste 15 milioane de dolari din fondurile federale in curatarea raului. Pentru Sanderson, povestea lui José insemna ceva mai mult.

De aproape zece ani, el conduce un proiect la WCS pentru a reproduce cat mai precis posibil imaginea Insulei Manhattan dinaintea aparitiei orasului. Proiectul Mannahatta, asa cum este denumit (dupa numele dat de triburile indienilor lenape „insulei cu multe dealuri“), e o incercare de a da timpul inapoi pana in dupa- miaza de 12 septembrie 1609, chiar inainte ca Henry Hudson si echipajul sau sa ajunga in portul New York si sa zareasca insula. Sanderson se gandea ca poate oamenii de azi ar lupta cu mai multa inversunare pentru conservarea altor zone salbatice, daca si-ar putea imagina ce minune a naturii a vazut Hudson atunci.

„Voiam ca lumea sa se indragosteasca de peisajul originar al New Yorkului – spune el. Voiam sa le arat tuturor cat de minunata poate fi natura atunci cand functioneaza in toate privintele, intr-un loc unde lumea se gandeste, in mod normal, ca n-ar fi pic de natura.
“ Cu mult timp inainte ca dealurile sale sa fie nivelate si ca mlastinile sa fie acoperite cu asfalt, Manhattanul era o salbaticie extraordinara, avand castani, stejari si nuci-hicori uriasi, mlastini sarate si pajisti populate de curcani-salbatici, cerbi-wapiti si ursi-negri-americani – „un pamant primitor, necalcat de piciorul omului“, dupa spusele lui Hudson. Plaje cu nisip se intindeau pe coastele de vest si de est ale insulei inguste si lungi de 21 km, unde bastinasii lenape se delectau cu moluste si stridii.


Mai bine de 105 km de ape curgeau prin Manhattan, cele mai multe dintre ele adapostind un castor sau doi; astfel, aparitia lui José reprezenta, in ochii lui Sanderson, o imagine extraordinara a felului in care se petreceau candva lucrurile.

„Probabil ti-ar fi greu sa-ti imaginezi astazi, dar acum 400 de ani era un smarc cu artari-rosii chiar aici, in Times Square“ – spunea el intr-o zi, nu de mult, in timp ce astepta la semafor ca sa traverseze Seventh Avenue. Imbracat cu blugi negri si o geaca de fas, nu arata cu mult diferit de turistii opriti langa el la semafor.

Dar, spre deosebire de ei, Sanderson urma in minte cursul unui parau mlastinos, disparut sub intrarea Hotelului Marriott Marquis, de la intersectia strazilor Broadway si West 46th. „Chiar acolo era iazul unui castor – povestes te el, in timp ce un autobuz trecea zgomotos. Sanderson a conceput Proiectul Mannahatta intr-o seara din 1999, dupa ce cumparase un album cu harti istorice ale orasului.

Venise de curand din Nordul Californiei la New York si era curios sa stie cum evoluase orasul. „Peisajul din Manhattan e atat de transformat, incat te face sa te intrebi ce a fost aici inainte – spune el. Exista locuri in acest oras unde, cu exceptia vreunui om sau poate a unui caine, nu vezi nicio alta fiinta vie.

Nu vezi nici macar un copac sau o buruiana. Cum a ajuns locul asta asa?“ O harta i-a atras atentia in mod deosebit: o reprezentare frumos colorata, din 1782 sau 1783, a dealurilor, apelor si mlastinilor, dar si a drumurilor, livezilor si fermelor de pe intreaga insula – ceva nemaivazut intr-o harta din acea vreme.

Cu o lungime de peste 3 m si o latime de 1 m, harta fusese creata de cartografii militari britanici, in cei opt ani de ocupatie a New Yorkului din timpul Revolutiei Americane. Numita ulterior „Harta Cartierului General Britanic“, aceasta infatisa topografia insulei cu o acuratete neobisnuita.

Pentru Sanderson, harta a reprezentat o ocazie unica de a face abstractie de zgarienorii si asfaltul din oras, pentru a intrezari, cel putin partial, peisajul originar al insulei. Ce s-ar intampla – s-a intrebat el – daca ar suprapune un plan al strazilor din actualul oras peste aceasta reprezentare din secolul al XVIII-lea? S-ar potrivi ceva?

Ca sa afle raspunsul, Sanderson si-a convocat familia si prietenii, incepand cu sotia sa, Han-Yu Hung, si cu tanarul lor fiu, Everett, sa i se alature in expeditiile de weekend, pentru a vizita locurile de pe harta care inca mai existau.

De pilda, Trinity Church, o biserica din Sudul Manhattanului, a fost fondata la sfarsitul secolului al XVII-lea. Pe o piatra de mormant tipica din cimitirul bisericii scrie: „Aici se odihneste trupul lui John Abrell, care a plecat din aceasta lume pe 10 ianuarie 1762, la varsta de 40 de ani.“

Din moment ce cimitirul poate fi localizat atat pe „Harta Cartierului General Britanic“, cat si pe planul actual al strazilor, Sanderson a reusit sa puna un reper virtual pe cele doua harti, luand coordonatele GPS ale respectivului loc si atasandu-le la versiunea digitala a vechii harti.

Dupa repetarea acestui procedeu in aproximativ 200 de locuri, punand reper dupa reper, el si echipa lui au reusit sa combine „Harta Cartierului General Britanic“ cu planul actual al strazilor, cu o precizie de jumatate de cvartal, adica de cca 40 m. Pentru Sanderson, acest lucru a adaugat o noua dimensiune peisajului modern al orasului.

Acum putea sa stea in orice loc din Manhattan si isi putea imagina, mai mult sau mai putin, ce se gasea acolo in 1782. Sa luam panta usoara de pe Fifth Avenue, cum treci de Biblioteca Publica din New York. „Exista un motiv pentru care poti sa stai aici, pe trotuar, si sa vezi capetele oamenilor aflati la cateva cvartale distanta“ – spune Sanderson. Aceasta zona se afla in apropierea Dealului Murray, unde familia Murray avea o ferma si o livada in 1782.

In timpul bataliei pentru cucerirea New Yorkului, britanicii au acostat in Golful Kips, pe East River, si au marsaluit pana aici, separand in doua armata lui George Washington, jumatate fiind blocata in Sudul Manhattanului. Circula o legenda conform careia doamna Murray le-ar fi oferit ceai ofiterilor britanici.

Asadar, ei s- u oprit aici, la ferma, si, in timp ce-si beau ceaiul, trupele lui Washington au trecut neobservate pe langa ei, pe Bloomingdale Road, actualul Broadway, si au scapat. Desi „Harta Cartierului General Britanic“ era absolut fascinanta, Sanderson nu voia sa opreasca masina timpului la anul 1782.

Voia sa ajunga pana in 1609. Prin urmare, el si colegii lui au eliminat de pe harta toate elementele adaugate de colonisti si soldati – cum ar fi drumurile, fermele si fortificatiile –, pana cand au redus varianta digitala a hartii la componentele fundamentale ale peisajului natural: tarmuri, dealuri, stanci, scoarta terestra, cursuri de apa si iazuri.

In calitate de ecolog peisagist, Sanderson era obisnuit sa descompuna locurile salbatice pentru a intelege cum functioneaza, separand, de exemplu, o padure tropicala din Gabon in mai multe straturi: geologic, hidrologic, ecologic si cultural.

Acum, el si colegii lui incercau sa construiasca un peisaj in sens invers, de jos in sus, incepand cu pamantul si adaugand toate plantele si animalele care este probabil sa fi trait acolo.

Au inceput prin listarea diferitelor ecosisteme despre care stiau sigur ca au existat pe insula, cum ar fi padurile seculare, mlastinile sau campiile, pe baza tipurilor de sol, a cantitatii de precipitatii si asa mai departe. Din cauza faptului ca este localizat la intersectia a doua regiuni geografice, probabil in Manhattan se gaseau nu numai brazi in padurile dinspre nord, ci si magnolii in padurile dinspre sud, pasari migratoare de pe rutele de migratie din apropiere si chiar pesti tropicali din Curentul Golfului, pe timpul verii.

In total, au identificat 55 de comunitati ecologice diferite. „Era un loc cu o diversitate incredibila – spune Sanderson. Daca insula ar fi ramas asa cum era pe vremea aceea, ar fi putut deveni un parc national, ca Yosemite sau Yellowstone.“

O data identificate ecosistemele insulei, putea fi adaugata fauna. Dar ce animale traiau aici? Pentru a fi cat mai precis posibil, grupul lui Sanderson a aprofundat si mai mult cercetarea. Pentru fiecare specie, au identificat cerintele fundamentale ale habitatului.

O testoasa-de-turbarie, de pilda, avea nevoie de o lunca, de insecte si de un loc insorit pentru a se incalzi, in timp ce rasul-rosu avea nevoie de iepuri si de o vizuina in care sa-si creasca puii. „Ne tot intrebam: «Asta de ce are nevoie? Asta de ce are nevoie?

Asta de ce are nevoie?»“ – povesteste Sanderson. Apoi, au alcatuit o lista pentru fiecare specie. Pe masura ce-si formau baza de date, au descoperit o retea densa de relatii intre speciile, habitatele si ecosistemele de pe insula, asemanatoare cu retelele sociale complexe pe care le creeaza oamenii.

Sanderson a numit-o reteaua Muir, dupa naturalistul american John Muir, care a remarcat la un moment dat: „Cand incercam sa scoatem un singur element din intreg, constatam ca este strans legat de toate celelalte lucruri din univers cu o mie de fire invizibile ce nu pot fi rupte.“

Intr-un fel, Sanderson si echipa lui incercau sa faca vizibile aceste mii de fire. Sa luam, de exemplu, un castor care traia in Times Square in 1609. Daca il apucai de ceafa si il scoteai din retea, gaseai legaturi intre el si un parau usor serpuit, legaturi cu plopii pe care-i manca si cu noroiul si nuielele pe care le folosea pentru a-si construi un adapost. Nu numai atat, ci gaseai si legaturi cu rasii-rosii, cu ursii si cu lupii care depindeau de el ca prada si cu broastele, pestii si plantele acvatice care traiau in iazul la crearea caruia a contribuit.

„Se pare ca si castorul e un peisagist – spune Sanderson. Ai nevoie de el ca sa inunde padurea, care omoara copacii care atrag ciocanitorile, care fac scorburi in copaci, pe care le folosesc ratele-cu-ochi-de-soim drept adapost.“ Scoaterea unui castor din acest lant lasa in aer zeci de alti rezidenti, lucru care demonstreaza cat de important este sa ne gandim la ecosistem ca la o retea.

Cand Sanderson si echipa sa au finalizat baza de date, ei reusisera sa realizeze una dintre cele mai detaliate reconstituiri stiintifice ale unui peisaj incercate vreodata, identificand in jur de 1.300 de specii si cel putin 8.000 de relatii care le legau una de alta si cu habitatele lor.

Era oarecum ironic, dupa cum a recunoscut Sanderson, din moment ce acest proiect descria un loc care nu mai exista. Dar aceleasi metode prin care s-a creat portretul Mannahattei se pot aplica la zonele salbatice de azi, cum ar fi regiunea Yellowstone, Padurea Congo sau stepele estice din Mongolia. Daca oamenii de stiinta au un model al modului de interactiune intre peisaj si specii, ei pot anticipa cu mai multa acuratete impactul modificarilor climatice, al vanatorii sau al altor factori perturbatori.

Pentru Proiectul Mannahatta, pasul urmator a fost transformarea tuturor acestor date in imagini 3-D realiste. De la bun inceput, obiectivul lui Sanderson fusese acela de a prezenta cum arata acum 400 de ani orice loc din orasul de azi – de pilda, o statie de taxiuri langa Madison Square Garden. (Era o mlastina situata la marginea unei paduri.)

Pentru a realiza acest lucru, Markley Boyer, specialist in imagini vizuale, a folosit un software de modelare 3-D pentru a popula fiecare peisaj creat digital, cvartal dupa cvartal, cu un amestec potrivit de stejari, nuci-hicori, paraie, iazuri si mlastini, potrivit bazei de date a retelei Muir.

„Practic, utilizam acelasi tip de software 3-D folosit la Hollywood pentru crearea unor armate digitale ce marsaluiesc pe un camp – spune Boyer –, doar ca noi generam zeci de mii de copaci, in proportiile adecvate fiecarui tip de padure.“ Vizitatorii site-ului themannahattaproject.org pot proba masina timpului introducand orice adresa din Manhattan, pentru a vedea cum arata respectivul cvartal cu mult timp in urma.

Cum luna aceasta newyorkezii sarbatoresc cea de-a 400-a aniversare a vizitei lui Hudson, Sanderson spera ca proiectul sau, care a ajuns sa implice mai bine de 50 de istorici, arheologi, geografi, botanisti, zoologi, ilustratori si conservationisti de la WCS si de la alte institutii, va starni un viu interes in legatura cu ce exista pe Insula Manhattan inainte de sosirea exploratorului.

„As vrea ca fiecare newyorkez sa stie ca traieste intr-un loc care a avut o ecologie fabuloasa – spune el. Ca New Yorkul nu inseamna doar arta, muzica, cultura si comunicatii, ci si un potential natural uimitor – chiar daca trebuie sa te uiti mai atent ca sa-l observi.“

Bahamas

Amatorii de vacante paradisiace vor numi cu siguranta Bahamasul printre destinatiile pe care vor sa le viziteze sau in care isi doresc sa revina.

Cele 700 de insule aflate intre Florida si Caraibe sunt pline tot anul de turisti care gasesc aici ingredientele unei vacante perfecte: hoteluri de vis, plaje nesfarsite cu nisip alb-auriu, ape turcoaz in care se zaresc recifuri de corali, un program complet de activitati si multa, multa distractie.

Din insula in insula

Nassau, capitala arhipelagului Bahamas, se afla pe insula New Providence. Pasionatii de istorie pot afla de la Bahamas Historical Museum povestea acestui stat. Nu plecati din Nassau fara a vizita si Pompey Museum, National Art Gallery sau Muzeul Piratilor. In Straw Market se gasesc obiecte specifice zonei, asa ca le poti pregati celor dragi mici cadouri.

Paradise Island este locul preferat de cuplurile care isi doresc sa se casatoreasca in manastirea franceza construita in secolul al XIV-lea. De asemenea, pe aceasta insula se afla unul dintre cele mai mari cazinouri din lume, Atlantis.

Grand Bahama reuseste sa imbine infrastructura moderna cu zone intinse de vegetatie. Nu mai putin de 3 parcuri nationale, Lucayan National Park - singurul loc din Bahamas unde pot fi intalnite toate cele 6 ecosisteme ale arhipelagului, The Rand Nature Center, cu coloniile sale de flamingo, si Peterson Cay National Park atrag mii de turisti vrajiti de frumusetea locurilor.

Timp liber

Un program complet de activitati te asteapta o data ce ai ajuns aici: de la sailing, windsurfing, parasailing, water skiing, snorkeling, scuba diving, la pescuit, inotul alaturi de delfini, safari cu jeep-ul sau atv-ul, pana la terapiile de relaxare din SPA-uri.

Gastronomia

Pestele si crustaceele sunt ingredientele de baza ale bucatariei din Bahamas, despre care trebuie sa stii ca este una picanta. Dupa un festin cu fructe de mare, nu-ti mai ramane decat sa privesti apusul in timp ce savurezi un cocktail cu rom.

Pentru o experienta unica

Alaturi de Las Vegas, Bahamas este una dintre destinatiile preferate ale celor care vor sa aiba parte de o ceremonie de nunta de neuitat. Pe oricare dintre insule te vei afla este imposibil sa nu vezi ceremonii organizate la apusul soarelui, in manastirea franceza din secolul al XIV-lea, pe un vapor sau sub apa, printre corali.

Descopera

www.bahamasgo.com ofera o lista completa a muzeelor si a locurilor pe care trebuie sa le vizitezi