Lupta pentru esenta kung fu

In umbra legendarului Templu Shaolin, din China, discipolii unui maestru kung fu dau piept cu lumea in schimbare a artelor martiale.

Maestrul si-a petrecut ultima zi din viata infasurat intr-o patura multicolora cusuta de sotie; respiratia lui hârsâita si inegala umplea micul dormitor. Pe parcursul zilei racoroase de primavara, in orasul Yanshi, la poalele Muntilor Song, sosise un val de vizitatori care voiau sa-i aduca un ultim omagiu celui care ii invatase kung fu, Yang Guiwu, aflat pe patul de moarte. Unii purtau robe de calugari si rosteau binecuvântari la intrarea in casuta de caramida. Altii purtau blugi si pantofi de piele si isi stingeau tigarile la usa. Sotia maestrului, cu parul alb pieptanat ingrijit, il apuca de umeri pe fiecare nou-venit ca pe un fiu si il conducea prin bucatarie, pe lânga plita cu carbuni, lânga rudele si ceilalti discipoli adunati la capatâiul sotului ei.

Sotia s-a aplecat spre silueta acoperita pentru a anunta un oaspete, ultimul discipol acceptat de maestru in familia sa kung fu, cu 15 ani in urma: „E Hu Zhengsheng“ – a spus ea. In trening Nike si papuci traditionali de pânza, Hu, acum un barbat solid de 33 de ani, s-a aplecat peste trupul imputinat. „Shifu“ – a spus el incet, respectuos, folosind cuvântul mandarin pentru „invatator“. „Ma auzi?“ Pleoapele batrânului, palide si subtiri ca hârtia de orez, au tremurat. O clipa, pupilele au parut sa se concentreze pe fata tânarului, apoi au trecut mai departe.

Maestrul ii povestise adesea lui Hu despre visele in care il vizitau stramosii sai intr-ale artelor martiale, calugarii morti de mult din Templul Shaolin. Ii aduceau intelepciunea adunata de secole de barbatii ale caror picioare uzasera dalele din sala de antrenament a templului si ale caror oase erau ingropate in Padurea Pagodei, chiar lânga zidurile templului. Erau calugarii care-si inchinasera viata perfectionarii unor stiluri kung fu cu nume precum Pumnul Florii de Prun sau Palma Ratei Mandarine, fiecare o simfonie de miscari fizice, cu variatii peste variatii, care impingeau muschii si oasele pâna la limita. Unii ar spune chiar ca dincolo de limita. Poate – se gândea Hu – stramosii aceia erau adunati acum lânga maestru.

Innobilat in lupta" - spune epitaful a doi dintre cei 231 de calugari Shaolin eminenti, rasplatiti cu altare in Padurea Pagodei. Numarul de niveluri reflecta virtutea calugarului; oasele lui si adesea ale discipolilor sunt ingropate dedesubt (FOTO)

Viata complexa in urma cu 2,1 milioane de ani

Descoperirea in Gabon a unor fosile prezentate ca organisme pluricelulare vechi de 2,1 miliarde de ani, rastoarna teoriile legate de aparitia vietii. Cu formele lor rotunjite, cu reflexele maronii si cu gulerasele incretite, aceste fosile a caror vechime i-a inmarmurit pe cercetatori, intra triumfal in istoria paleontologica. Pana acum, aparitia vietii pluricelulare, a tesuturilor diferentiate si a celulelor eucariote (cu un singur nucleu) a fost datata la 600 milioane de ani. Pentru perioadele mai vechi, descoperirile geologice nu se refera decat la urme de microbi: virusi, cianobacterii si alte organisme unicelulare. Fosilele gaboneze intorc filele vremii cu inca 1,5 miliarde de ani in urma, facand dovada existentei unor forme de viata complexe.

O provocare pentru oamenii de stiinta

Istoria incepe in ianuarie 2008, intr-o cariera de gresie, in apropiere de Franceville, in sudul Gabonului. Doi geologi se aflau acolo pentru prospectiuni geologice in cautarea unor zacaminte de uraniu. La un moment dat, au descoperit 250 fosile de specimene cu forme diferite, unele masurand 12 centimetri lungime, care semanau cu fosile de organisme multicelulare. Toate, intr-o excelenta stare de conservare. Fosilele au fost duse la Universitatea din Poitiers pentru a fi studiate. Totodata, au fost trimise imagini unor reputati paleontologi din mai multe tari pentru a le afla opinia, fara sa fie mentionata vechimea lor, tinuta in secret o perioada de timp. Raspunsurile au fost in cea mai mare parte, in concordanta, centrate pe ideea ca specimenele sunt foarte asemanatoare cu cele descoperite in Edicara (Australia), vechi de 630-540 milioane de ani, varsta pe care au atribuit-o si esantioanelor gaboneze.

„Bomba” paleontologica e dezamorsata

Echipa de paleontologi din Poitiers decide sa divulge secretul. Reactiile nu se fac asteptate: stupefactie, rezerve, controverse, apeluri la prudenta... Datarea unor esantioane a fost reluata si de oamenii de stiinta de la Universitatea din Strasbourg care au apreciat vechimea lor la 2,1 miliarde de ani prin datari radioactive. Problema pe care au pus-o, a fost autenticitatea lor. Daca nu erau altceva decat bucati de piatra? Pentru a-si intari teza, cei doi geologi au cooptat o echipa internationala pluridisciplinara compusa din 20 de cercetatori care au supus unele esantioanele la diverse teste geochimice, decisi, sa le deterioreze, daca era nevoie. Prezenta izotopilor legati de viata a confirmat originea lor biologica. Ba, mai mult, a fost chiar reperat un biomarcator tipic eucariatelor. S-a ajuns la concluzia ca organismele aveau celule dotate cu un nucleu continand ADN. Suficiente argumente pentru a vorbi de organisme multicelulare?

Studiul esantioanelor a continuat prin scanarea lor cu microtomograful cu raze X, cele 1500 de imagini obtinute permitand reconstituirea fosilelor in trei dimensiuni, cu o rezolutie de 5 micrometri. Un alt test a fost facut cu sincrotronul national elvetian. Rezultatele? O reprezentare foarte detaliata a structurii lor, a organizarii interne, distingandu-se 50 de forme diferite. Aceste organisme, fara indoiala, gelatinoase, mobile si bogate in apa, ar fi evoluat la o adancime de 30-40 metri intr-o delta fluviala. Bacteriile care populau planeta cu peste 1 miliard de ani inainte au fosilizat acest ecosistem, tranformandu-l in cristale de pirita. Sedimentele s-au solidificat cu timpul in jurul fosilelor, conservandu-le pana in zilele noastre.

Infern primordial

Formata in urma cu 4,5 miliarde de ani, Terra a inceput sa fie populata cu primele forme de viata - cianobacterii – in urma cu 3,5 miliarde de ani. In acea epoca, oceanele erau calde, acide si sterilizate de radiatii ultraviolete. Atmosfera era densa, foarte incarcata cu dioxid de carbon. Un mediu cu aer irespirabil. Cum ar fi putut in aceste conditii sa debuteze viata eucariotelor si a organismelor multicelulare? Arhivele geologice atesta prezenta unui varf tranzitoriu de oxigen in urma cu 2,45 miliarde de ani, asa cum s-a intamplat in urma cu 900 milioane de ani, inainte de aparitia faunei din Ediacara, Canada si Groenlanda, o epoca in care cantitatea de oxigen atingea aproximativ 10% din cea actuala. O explicatie plauzibila.

Cat priveste cariera de gresie gaboneza, aceasta se afla sub supraveghere, urmand sa se continue explorarile. O alta pista interesanta o constituie zacamintele de argila din Brazilia, vechi de 2 miliarde de ani, care erau legate in acea vreme de placile tectonice din Gabon.

LEONARDO DI CAPRIO -heruvimul celei de-a saptea arte

Atunci cand a aparut in Titanic, carcotasii au spus ca frumusetea lui a fost suficienta spre a-l propulsa in distributia acestui grandios film. Au trecut anii si Leonardo DiCaprio, pustiul cu chip angelic care, murind la finalul filmului lui James Cameron, inlacrima milioane de fane din lumea larga, a dovedit din plin ca nu este doar chipes, ci a fost harazit de zei si cu un talent rar intalnit. Si nu-i de mirare ca de atunci, fiecare film in care a jucat a fost un succes...

Numele lui a fost ales de parinti in urma unei intamplari stranii. Pe cand mama lui, de origine germana, si tatal, provenind dintr-o familie de emigranti italieni, se aflau in vacanta la Florenta – femeia fiind insarcinata – pruncul inca nenascut a inceput, pentru prima oara, sa dea din picioruse chiar cand mama lui admira o pictura a lui Leonardo da Vinci, in Galeriile Uffizi. Asa ca, atunci cand pe 11 noiembrie 1974, bebelusul a venit pe lume, in Los Angeles, California, el a primit numele genialului artist si savant renascentist. Atitudinea liberala a parintilor fata de el i-a permis lui Leo, cum i se spunea in copilarie, sa duca o viata foarte fericita, in care i s-a permis practic orice. La scoala nu prea a stralucit si, dupa cum insusi va marturisi, obisnuia sa copieze spre a-si trece examenele.

Adevarul e ca scoala nici nu-l interesa, dupa ce, la cinci ani primise primul sau rol, in spectacolul de televiziune Romper Room. De atunci, n-a incetat sa viseze ca va deveni actor. La 11 ani, un impresar a incercat sa-l introduca in lumea de la Hollywood, sugerandu-i sa-si schimbe numele in „Lenny Williams’: „Cu numele de DiCaprio ai sa ajungi sa vinzi bilete de autobuz”, i-a spus agentul, insa pustiul, mandru de originile sale, nici n-a vrut sa auda de asa ceva. Si-a continuat cariera, cu roluri episodice in seriale precum Lassie, The Outsiders, Roseanne si Parenthood si a jucat in zeci de reclame de televiziune. La 16 ani, va obtine primul sau rol important – cel al unui copil al strazii in sitcomul Growing Pains unde ii va eclipsa, pur si simplu, prin verva sa debordanta, pe ceilalti membri ai distributiei.

Drumul spre glorie

Va urma primul rol principal – Tobias Wolff in filmul This Boy’s Life. Desi nu a fost un mare succes comercial, pelicula a atras atentia asupra calitatilor tanarului actor. Sfatuit de tatal sau, el nu a acceptat roluri considerate „facile”, dar in filme cu mare potential la public – a refuzat de pilda rolul Robin din Batman Forever, in schimb a ales personaje „intunecate” si dificil de jucat, ca Arnie Grape, adolescentul handicapat mintal din What’s eating Gilbert Grape, narcomanul Jim Carrol din Basketball Diaries sau poetul homosexual francez Arthur Rimbaud in Total Eclipse. Odata cu adaptarea in versiune moderna a piesei Romeo si Julieta, DiCaprio a devenit peste noapte un star international. Dar cariera lui va cunoaste cu adevarat o „explozie” prin rolul din Titanic, film castigator a 11 premii Oscar.

Desi Leonardo n-a fost printre nominalizatii la prestigioasa distinctie, el a inceput sa fie asediat, realmente, de producatori, care-l doreau fiecare in filmele lor. Obligat sa aleaga, el a ramas fidel crezului de tinerete, preferand productiile dificile celor facile, comerciale – in Masca de Fier, de pilda, a jucat un rol dublu – Regele Soare si fratele proscris al acestuia – dovedind o data in plus uluitoarele sale valente artistice. Au urmat Plaja, un thriller de exceptie, Prinde-ma daca poti, (alaturi de Tom Hanks) si violentul Gastile din New York, in 2002, film care a deschis colaborarea lui cu Martin Scorsese, ce va face din DiCaprio actorul sau fetis.

De altfel, cei doi se vor revedea in 2004, in Aviatorul, si tot alaturi de Scorsese, Leonardo va savura triumful unor noi Oscaruri (patru la numar, inclusiv pentru cel mai bun film si cel mai bun regizor), pentru Cartita (2006), desi nici de asta data nu va fi ales el cel mai bun actor... In 2008, el a jucat impreuna cu Russell Crowe in Body of Lies si apoi se va reintalni cu partenera din Titanic, Kate Winslet, in Revolutionary Road. Dupa rolul exceptional din Shutter Island, care releva un actor ajuns la varsta deplinei maturitati artistice, DiCaprio a jucat recent in thrillerul science-fiction Inception, care s-a bucurat, de asemenea, de unele critici favorabile si de profituri fabuloase.

Idile peste idile

Pe plan personal, DiCaprio a avut o viata aventuroasa, presarata cu numeroase aventuri sentimentale, lucru firesc daca ne gandim ca este unul dintre cei mai sarmanti actori de la Hollywood. Dupa ce a avut o relatie cu fotomodelul Kristen Zang, in anii ’90, el a luat, parca, la rand, cele mai frumoase manechine din lume, de la Gisele Budnchen la Vanessa Hayden sau Emma Miller, flirtand chiar cu controversata Paris Hilton, insa nu si-a gasit fericirea alaturi de nici una dintre ele.
In 2005 a cunoscut-o pe fotomodelul israelian Bar Refaeli, cu ocazia unui concert U2 desfasurat la Las Vegas si astfel a debutat o frumoasa idila, intrerupta doar vremelnic in 2009.

Desi presa ii dadea despartiti pentru totdeauna, cei doi au reluat relatia si si-au petrecut cateva scurte vacante impreuna, la Ibiza, in compania modelului Naomi Campbell si a miliardarului rus Vladimir Doronin. Anul acesta, ei au fost in Sardinia, cu yachtul lui Doronin, feriti de ochii indiscreti ai ziaristilor. Desi s-a speculat mult pe seama unei presupuse casatorii a celor doi, DiCaprio a negat permanent zvonurile, sustinand ca nunta poate sa mai astepte si ca doreste sa se concentreze mai ales pe cariera. Unii deja spun ca o ia pe urmele lui George Clooney. Probabil ca o sa aiba parte tot de regretele tardive ale acestuia...

MASLINELE - ideale in prevenirea bolilor de inima

Consumul mare de masline si derivate ale acestora in tarile mediteraneene este motivul pentru care numarul celor afectati de boli cardiovasculare este cu mult mai mic fata de alte natiuni ale lumii. Despre calitatile curative deosebite ale maslinelor se stie inca din Antichitate. In acea perioada maslinul era un arbore venerat, iar uleiul extras din fructele proaspete era considerat „aurul lichid” al vremii. Acesta a constituit de altfel moneda de schimb pentru o perioada, cu el se plateau obiecte si alimente de pret precum imbracamintea, vinul de calitate, bronzul, vazele de alabastru.

Hipocrate, parintele medicinei moderne, recomanda consumul de masline celor care sufereau de ulcer, iar sucul stors din fructele neprelucrate se folosea cu precadere in tratarea afectiunilor cronice. In Grecia Antica se credea ca maslinele, consumate cu samburi, contribuie la marirea potentei si a fertilitatii feminine. Cercetarile moderne au evidentiat o serie de proprietati terapeutice extraordinare ale maslinelor. Astfel, ajuta la optimizarea digestiei, au efect cicatrizant intern, contribuie la eliminarea parazitilor intestinali, sunt foarte nutritive, avand valoare egala cu a carnii.

Sunt eficiente in tratarea afectiunilor hepatice de orice fel, in litiaza biliara, insuficienta hepatica, afectiuni ale vaselor sangvine, anemie, paradontoza etc. Constituie o buna sursa de grasimi monosaturate si de vitamina E. Acestea au rol antioxidant si antiinflamator, asigurand o mai buna protectie la nivel celular. Contin o serie de elemente absolut indispensabile organismului. Astfel, 100 g masline negre, conservate in saramura, acopera 8% din necesarul zilnic de calciu, 1% din cel de magneziu si 18% din cel de fier. Sunt bogate in vitamina A, E, K si C. Folosite in uz extern, sub forma de cataplasme din mai multe masline zdrobite, contribuie la maturarea abceselor, furunculelor si panaritiului.

Cum functioneaza creierul

O situatie normala, din viata de zi cu zi: stai de vorba cu un prieten despre una-alta, iar la un moment dat el mentioneaza ceva ce te nelinisteste. Poate un eveniment la care nu ai fost invitat sau o factura pe care ai uitat sa o achiti. Nu este ceva foarte important, nimic de viata si de moarte. Totusi, e neplacut. Iti da o senzatie proasta. Te simti descurajat si tensionat.
Chiar daca subiectul conversatiei s-a schimbat, sentimentul acela inca te apasa. Poate nici nu iti mai amintesti ce anume a cauzat stresul, dar continui sa il simti. Aceste momente ciudate apar pentru ca procesarea secunda de secunda a unei conversatii are loc intr-o anumita parte a creierului, in timp ce evaluarile emotionale au loc in alta parte. Procesarea limbajului se face aproape de partea frontala a creierului. Reactia emotionala implica o serie de evenimente ce duc la eliberarea unor substante care circula in tot corpul. Printre aceste substante este si cortizolul, responsabil pentru efectele pe care le poate avea stresul prelungit. Cele doua sisteme opereaza la viteze diferite, procesarea limbajului desfasurandu-se in milisecunde, iar sistemul care coordoneaza stresul raspunde in secunde sau chiar minute. Asa ca se poate produce o desincronizare. Te gandesti un pic la ceva stresant, dar iti iese repede din minte, caci lobii prefrontali proceseaza la viteza mare. Dar emotiile raman in urma, datorita cortizolului din sange. Acesta actioneaza timp de 30 de secunde dupa ce o veste ingrijoratoare, trista sau iritanta dispare din memoria de lucru. Asa ca sentimentul neplacut persista.

Aceste momente de desincronizare dovedesc ca materia noastra cenusie nu este o simpla "masinarie de gandit", omogena si unispecializata, ci un sistem complex in care diverse parti indeplinesc diferite functii. A sti cum iti functioneaza creierul te poate ajuta sa te percepi pe tine insuti sau pe tine in relatie altii. In ultimii ani am calatorit si am stat de vorba cu cei mai buni experti in stiinte neurologice, verificand idei si tehnici, printre care scanari ale creierului si teste cognitive. Mi-am dat seama ca nu iti trebuie doctoratul ca sa intelegi cercetarile de ultima ora. Stiind doar cateva lucruri de baza, poti deveni un utilizator mai informat al propriului creier.
Cercetarile facute asupra atentiei si concentrarii au dus la una dintre cele mai fascinante descoperiri. Intr-o societate ca a noastra, bombardata de informatii, capacitatea de a te concentra pe un anumit lucru este un avantaj extraordinar. Dar atentia si concentrarea se dovedesc procese destul de complicate, fiind rezultatul mai multor functii ale creierului, nu doar al uneia singure. Asta am aflat de la psihologul John Rodenbough. El a dezvoltat un program de computer numit Comprehensive Attention Battery (Teste de evaluare a atentiei).
Rodenbough spune: "Oamenii au prejudecata ca ar avea fie o atentie buna, fie una slaba. Adeseori copiii sunt etichetati ca avand probleme de concentrare, dar, daca stai sa-i testezi, descoperi ca exceleaza numai in anumite domenii. Ma intreb daca intr-adevar exista ceea ce numim noi atentie."
Simplificand, putem spune ca cele sase simturi umane impart aceleasi "circuite" responsabile cu atentia. Poti avea o atentie vizuala extraordinara, dar sa te distraga usor un sunet. Pentru ca vazul si auzul sunt simturile cel mai usor de testat, ele sunt si facultatile cele mai studiate ale atentiei. Dar avem si atentie olfactiva, tactila si chiar "chinestezica" - aceasta detecteaza pozitia corpului nostru in spatiu.

Pe langa datele furnizate de simturi, modul in care informatia este procesata de creier determina concentrarea. Componentele-cheie ale acesteia sunt "sustinerea" si "codificarea".
"Sustinerea" este capacitatea de a ramane concentrat asupra unui obiect sau asupra unei sarcini mai mult timp. Poti sa iti mentii foarte bine atentia olfactiva, dar sa ai un sistem vizual usor de distras. Cantitati imense de date patrund neincetat in creier. Este clar ca nu capacitatea de a recepta toate aceste informatii de-a valma este importanta, ci aceea de a le selecta. Nu poti acorda atentie la tot ceea ce poti sesiza cu ajutorul simturilor.
"Codificarea" este capacitatea creierului de a stoca datele in memoria de lucru. De exemplu, numerele de telefon: pentru a memora un numar de telefon trebuie sa iti mentii atentia auditiva suficient timp pentru a auzi toate cifrele pe care ti le spune cineva. Apoi trebuie sa stochezi sau sa codifici acele cifre, inainte de a fi "sterse" de alta informatie pe care o primesti ulterior - aceasta este codificarea.
Din pacate, codificarea este destul de limitata. Dincolo de cateva exceptii, in general, oamenii pot stoca vreo sapte (plus/minus doua) elemente distincte in memoria de lucru. Iti poti aminti milioane de lucruri - de la numere de telefon la chipuri si versuri - atata timp cat sunt stocate in memoria de lunga durata.

Cand apar informatii noi si trebuie sa le codifici repede si sa le tii minte pentru un timp, deja iti suprasoliciti memoria de lucru daca incerci sa retii peste sapte elemente. Nu intamplator numerele de telefon au sapte cifre: cand au creat sistemul modern de formare, companiile telefonice au cerut parerea psihologilor cu privire la numarul maxim de cifre pe care le poate retine o persoana obisnuita. Majoritatea oamenilor retin sau codifica usor sase cifre. Deja de la opt sau noua cifre in sus creierul incepe sa faca mari eforturi. Poti sa simti ca ultimele cifre incearca sa le "stearga" pe primele din memoria imediata (cea de scurta durata).
Il intreb pe Rodenbough daca testele i-au schimbat parerea pe care o avea despre propria sa atentie. "Nu imi pot pastra prea bine atentia auditiva. Am tendinta de a ma gandi la prea multe in acelasi timp si nu mai sunt atent la ce mi se spune", raspunde el.
La ce ii folosesc aceste cunostinte in viata de zi cu zi? Rodenbough explica:
- Sotia mea se plange tot timpul ca nu o ascult. Asa ca incerc sa ma gandesc la asta analizand elementele atentiei. Intrebarea este: o ascult sau ma gandesc la prea multe deodata, iar cuvintele ei imi depasesc capacitatea de codificare in memoria de scurta durata? Iata explicatia mea: cand spune ceva, acord atentie tuturor variantelor, utilizand tot spatiul de codificare.
- Asadar, tu o asculti prea atent?
- Exact.
- Si chiar te crede?
- Pai nu, inca nu i-am dat aceasta explicatie. O tin pentru mine.
Pe baza testelor am descoperit ca, in ceea ce priveste atentia mea, punctul slab este codificarea vizuala pentru fete si detalii. Imediat am inceput sa observ asta in viata de zi cu zi. Impreuna cu sotia mea, ma ocupam de renovarea unei case. Ne tot duceam pe acolo sa vedem cum progreseaza lucrarile si, la intoarcere, constatam ca sotia retinea, cu precizie fotografica, o multime de detalii. Eu ramaneam cu impresii si imagini vagi.

Ce inseamna asta? Vazusem amandoi aceleasi obiecte, dar eu nu reusisem sa le codific. Pentru sotie, simpla trecere printr-o camera inseamna inregistrarea unor detalii pe care si le poate aminti chiar si cateva zile mai tarziu. In cazul meu, lucrurile nu stau asa. Asta nu inseamna ca nu sunt capabil sa imi amintesc informatiile vizuale.
De fapt, dupa ce am inteles care era problema, am facut mici progrese. Acum, daca vreau sa tin minte, declansez procesul de codificare. In loc sa arunc o privire de ansamblu asupra camerei, o observ pe bucatele. "OK, imi spun, remarca ornamentul de deasupra holului. Are o crapatura. Acum uita-te aici, la tabloul electric." Sigur, tot nu ma ridic la nivelul capacitatilor sotiei, dar cel putin reusim sa ne intelegem.
Teste de atentie ca acelea folosite de Rodenbough iti evalueaza facultatile mintale pe baza abilitatilor tale de a face anumite lucruri. Dar anumite metode stiintifice se bazeaza pe observarea undelor electrice generate de creierul nostru, printre care cunoscutele unde alfa, delta, teta si beta, care reprezinta diverse stari ale constientului. Cercetatorii pot folosi dispozitive de neurofeedback (reactie neuronala) pentru a oferi oamenilor obisnuiti posibilitatea de a-si vedea in timp real undele cerebrale si de a se concentra mai repede si mai bine.
Wes Sime, de la Universitatea din Nebraska, a avut prima revelatie pe cand lucra cu un inotator care facea tratament recuperator in urma unei leziuni grave la coloana. Dupa cateva sedinte dedicate cresterii capacitatii de concentrare - care ii impuneau ca, inainte de a sari la trambulina, sa isi imagineze o saritura reusita -, tanarul a avut o recuperare spectaculoasa. Curand, sariturile au ajuns sa ii iasa tot mai bine. Dupa ce a castigat prima competitie, antrenorul sau a venit la mine si mi-a spus: "Nu stiu ce i-ai facut pustiului cu toate chestiile alea de cap. Inainte, ii ieseau opt sau noua sarituri din zece. Acum se descurca la toate".

In cadrul altui proiect, Sime a conectat zeci de jucatori de golf la dispozitive de neurofeedback si le-a analizat undele cerebrale in timp ce loveau mingea cu crosa. N-a fost o surpriza sa observe ca exista o corelatie intre anumite tipuri de unde si gradul de succes al loviturilor. A reiesit ca cea mai eficienta stare pentru jucatorii de golf era aceea in care intreaga activitate a undelor cerebrale era linistita, dar intensa. Era o stare echivalenta cu ceea ce atletii numesc "zona": nu te mai gandesti la competitie si iti lasi memoria musculara sa isi faca treaba fara nici o opreliste.
Ascultandu-l pe Sime vorbind despre atletii sai, gandul m-a dus la toate acele ocazii in care cineva repeta ideea arhicunoscuta conform careia folosim doar zece la suta din creier, iar apoi se entuziasmeaza gandindu-se cat de destepti am fi daca ne-am putea folosi creierul suta la suta. Este adevarat ca ne folosim numai o mica parte din creier in orice moment, ceea ce, de fapt, este foarte bine. Creierul are zeci de specializari, cele mai multe dintre ele nefiind relevante pentru obiectul concentrarii tale dintr-un anumit moment. Folosirea a doar zece la suta din capacitatea creierului este un semn de eficienta, nu de lipsa de performanta.
E imposibil sa te invarti in lumea celor pasionati de neurofeedback fara sa devii interesat de conceptul de neurotrainer personal, un dispozitiv care te ajuta sa atingi starea mintala perfecta pentru lucrul pe care il ai de facut. Poate suna hilar, dar orice antrenor sau profesor pe care l-ai avut de-a lungul timpului, de la echipa de baseball de juniori la cursul de engleza din facultate, a incercat sa iti antreneze creierul sa se comporte intr-un alt fel. Atunci cand invatai sa iti retii impulsul natural de a te feri de o minge aruncata spre tine sau, in facultate, sa citesti o povestire complexa in limba engleza, de fapt invatai sa iti schimbi starea neurochimica a creierului, activandu-ti anumite regiuni si inhibandu-le pe altele. Diferenta consta in faptul ca, spre deosebire de neurotrainer, antrenorul de juniori nu poate sa iti vada direct schimbarile din activitatea cerebrala. Neurofeedback-ul te ajuta sa intrezaresti aceasta lume interioara.
Pana in urma cu cativa ani, cand cineva incepea o cura de slabit, renunta de obicei la dulciuri si la gustarile din comert. Acum avem cu totii o idee mai precisa cu privire la felul in care mancarea actioneaza asupra corpului, asupra starilor prin care trecem, si dispunem de un vocabular cu totul nou: grasimi saturate, acizi grasi omega-3, carbohidrati cu indice glicemic scazut. Cresterea popularitatii medicamentelor antidepresive a lansat serotonina neurochimica in consumul pe scara larga din America; probabil ca in curand vom putea vorbi si despre modalitatile prin care sa ne scadem ritmurile teta si sa ne imbunatatim aptitudinile de codare auditiva. Datorita descoperirilor din domeniile care au legatura cu neurologia si cu tehnologia imagisticii cerebrale, acum avem o perspectiva asupra mintii omenesti pe care nici nu o visam in urma cu doar cateva decenii. Si atunci, de ce sa nu ii acordam toata atentia?

Dulciuri recomandate de nutritionisti

Medicii spun ca excluderea completa a zaharurilor din alimentatie nu este cea mai sanatoasa si mai comoda metoda de a te mentine suplu, insa trebuie sa tinem cont si de faptul ca aportul caloric adus de dulciuri se depune rapid, sub forma de rezerve si, astfel, controlul greutatii devine dificil. "Practic, noi recomandam ca zaharidele sa nu depaseasca zece la suta din aportul caloric zilnic, insa in aceasta ratie nu intra glucidele provenite din lapte sau fructe, ci doar glucidele adaugate din zahar, miere sau fructoza", explica lector univ. dr. Lygia Alexandrescu, medic nutritionist la un cabinet particular din Bucuresti. Potrivit specialistului, fructele proaspete si cele uscate reprezinta cea mai sanatoasa sursa de zahar, insa exista, totusi, si o minima permisivitate la un alt fel de dulce care poate sa fie consumat fara vinovatie. Un astfel de exemplu este crema de banane cu fructe. Pentru prepararea ei, medicul spune ca avem nevoie de un albus de ou, o banana mare, 300 de grame de fructe proaspete (piersici, pere, ananas, kiwi), o lingura de zeama de lamâie si o lingurita de zahar pudra. Albusul se bate spuma, se adauga banana maruntita, zeama de lamâie si zaharul pudra. Aceasta compozitie se mixeaza bine pâna când devine ca o crema. In cupe individuale se asaza fructele si deasupra se toarna crema. Produsul se serveste rece. Nutritionistul ne face si analiza nutritionala. "O portie are 82 de kcal, dar nu are grasime si nici colesterol. Continutul de carbohidrati este de 20 de grame, iar cel de sodiu, de 13 mg", precizeaza lector. dr. Lygia Alexandrescu.

Nutritionistul spune ca, in ce priveste cantitatea de zahar consumat, aceasta variaza de la o persoana la alta, in functie de necesarul caloric al fiecarui individ. De aceea, este recomandat ca acest aport caloric sa fie adus de alimente bogate in nutrienti, substante fitochimice, fibre si vitamine esentiale unei bune stari de sanatate. Adultii sedentari si cei care incearca sa piarda excesul ponderal trebuie sa-si limiteze cantitatea de zahar adaugat la 40-45 de grame pe zi, ceea ce ar corespunde unui aport energetic de 160-180 kcal zilnic, completeaza medicul Alexandrescu

SURTSEY - o insulta nascuta din foc

Pe 14 noiembrie 1963, inainte de ivirea zorilor, vasul pescaresc Isleifur II aluneca incet prin apele glaciare din nordul Atlanticului, spre sud-vestul Islandei. Cand echipajul si-a aruncat plasele in apele calme pentru a prinde cod, un val mare a lovit brusc vasul, ridicandu-l intr-un unghi periculos. Dupa ce si-au recapatat echilibrul, pescarii au vazut o coloana inalta de fum inaltandu-se din apa. Capitanul vasului a presupus ca o alta nava avea probleme si a pornit inspre ea pentru a-si oferi ajutorul. Dar cand Isleifur II s-a apropiat de sursa fumului, echipajul si-a dat seama ca nu luase foc nici o nava. „Fumul“ era de fapt abur si „focul“ era eruptia unui vulcan subacvatic. Acei pescari asistau la primele etape ale nasterii insulei Surtsey. Echipajul vasului a inceput sa se teama pentru propria siguranta si, navigand prin norii de aburi, s-a indreptat spre tarm. Din cand in cand, exploziile azvarleau bucati de lava racita in aer. La trei ore dupa eruptia initiala, coloana de cenusa si de resturi atingea 3.600 m inaltime. Pe parcursul urmatoarelor doua zile, a ajuns pana la 15.000 m si era vizibila in Reykjavik, capitala Islandei, aflata la circa 120 km nord-vest.
Vulcanul subacvatic a sfartecat 2,5 km2 din fundul marii, aflat la numai 130 m sub suprafata apei. Frictiunea dintre particulele de praf a provocat uriase fulgere pe cerul intunecat. Au urmat alte explozii care au framantat marea, amenintand vasele aflate pe ea. Transformarea brusca a unei cantitati asa de mari de apa in abur a declansat un nou lant de explozii subacvatice, atat de puternice, incat au prefacut magma portocalie fierbinte din miezul Pamantului in particule de praf. Fotografi, ziaristi si oameni de stiinta din intreaga lume au dat buzna pentru
a urmari la fata locului cataclismul, dar asupra lor s-a abatut o ploaie de zgura, piatra ponce si cenusa fina – amestec denumit tephra.
Pe 16 noiembrie, incepuse deja sa se formeze un munte de stanca, intarindu-se in miezul norului dens. Dupa doua saptamani se vedea clar o insula de circa 40 m inaltime si 550 m lungime. Dupa o luna, intrucat vulcanul parea sa se fi linistit, o echipa de ziaristi francezi curajosi s-a aventurat pe insula, dar a fost din nou bombardata cu piatra ponce si cenusa – dovada ca volumul de pamant continua sa creasca.
La sfarsitul lui ianuarie 1964, insula se inalta pana la 150 m peste nivelul marii si avea o suprafata de 2,5 km patrati, aproximativ jumatate din Central Park din New York. Guvernul islandez a numit-o Surtsey, in cinstea lui Surtur, zeul focului din mitologia nordica. Oamenii de stiinta banuiau insa ca insula va avea o viata scurta, pentru ca materialele din care se formase, in principal piatra ponce si cenusa, erau moi si aveau putine sanse sa reziste la bataile permanente ale valurilor si vantului din timpul unei ierni in nordul Atlanticului.
Surtsey ar fi disparut aproape sigur daca n-ar fi erupt un al doilea vulcan, care a depozitat lava topita peste tephra. Cand lava s-a racit si s-a solidificat, a format o suprafata dura pe marginea nordica a insulei. Lava s-a scurs si din primul vulcan (Surtur I), marind dimensiunile insulei si, amestecandu-se cu tephra, a intarit si mai mult suprafata; in cele din urma a alcatuit un scut rigid care putea rezista chiar si celor mai violente furtuni din nordul Atlanticului.
Dupa 1967, cand eruptiile au incetat, Surtsey a devenit un laborator unde oamenii de stiinta au sansa unica de a studia cu precizie cum se instaleaza viata intr-un nou mediu. Activitatea vulcanica ramane insa o amenintare si, intr-o buna zi, Surtsey poate fi distrusa la fel cum s-a nascut.