duminică, 31 ianuarie 2010
vineri, 29 ianuarie 2010
Savantii si fantomele
Cine a zis ca lumea stiintei si cea a spiritelor mortilor nu pot trai (sic!) in buna intelegere? Chiar daca majoritatea savantilor afirma doar existenta fenomenelor reperabile prin cele cinci simturi umane, se cunosc si cazuri celebre (si realmente utile evolutiei fiintei umane) de apropiere intre cele doua universuri aparent incompatibile. Va prezentam, in continuare, cateva dintre ele.
PIERRE CURIE, laureat Nobel pentru fizica, in 1903, pe baza cercetarilor sale in domeniul radioactivitatii. Pe cand era inca un tinerel, Jacques, fratele sau mai mare, l-a ajutat sa descopere misterele paranormalului. Foarte curios din fire, Pierre nu a abandonat niciodata aceasta „zona crepusculara”, ajungand sa-si incruciseze drumul destinului cu strania Eusapia Palladino, o femeie capabila sa vorbeasca cu mortii, sa mute obiecte cu puterea gandului etc.
Aflata in Paris, ea a dorit sa cunoasca savanti care s-ar fi crezut in stare sa determine cauzele fenomenelor respective. S-a format o echipa de 12 „examinatori”, intre care Pierre si Marie Curie. Mai mult decat sotia sa, savantul francez s-a aratat deosebit de impresionat: vazuse mese deplasandu-se singure, aparitii luminoase, se simtise atins de maini invizibile si alte asemenea bizarerii produse de Eusapia pe parcursul a 43 de sedinte, intre 1905 si 1908.
Totusi, verdictul cercetatorilor a fost mai degraba dezolant, ei nefiind capabili sa spuna clar DA sau NU, daca Eusapia n-ar fi fost decat o femeie dotata cu extraordinare puteri magice. Cat despre Pierre Curie, a murit in 1906, accidental, fara sa mai fi avut ocazia sa spuna ce gandea. Avea doar 48 de ani...
CHARLES RICHET, Nobel pentru medicina primit in 1913. Pasionat pana la obsesie de fantome, se spune ca toata viata a cautat dovezi ale existentei lor. Si chiar ar fi gasit asa ceva in 1903, in „vila Carmen” din Alger. Edificiul era teatrul unor incredibile sedinte de spiritism, in timpul carora aparea fantoma lui Bien-Boa. Acest asa-zis print hindus, nascut cu trei secole mai devreme, se arata plin de afectiune fata de metresa ceremonialului, pe care o mangaia si o imbratisa la fiecare aparitie.
De fapt, se spune ca era doar o facatura magistrala, jucata de complici fara parteneriatul vreunui strigoi. Totusi, Richet era convins ca vedea o fantoma, iar venerabilul spectru tricentenar s-a lasat chiar fotografiat si i-a facut savantului o confidenta: cu conditia ca acesta sa mai zaboveasca la vila cateva zile, ar fi fost capabil sa o cheme alaturi pe printesa Phygia, pe care ar fi cunoscut-o cu vreo trei milenii inainte, intr-o alta viata. Si frumoasa imateriala i s-a aratat muritorului savant, oferindu-i privilegiul de a-i saruta mana (fatalmente, palpabila), ba chiar daruindu-i o suvita din pletele sale, la fel de materiale.
SIR OLIVER LODGE a fost framantat de o intrebare insolita: „Mortii ar putea sa le vorbeasca celor vii?” – indeosebi dupa disparitia tragica a fiului sau, pe frontul Primului Razboi mondial. Pentru a incerca sa ia legatura cu el, dincolo de moarte, Sir Oliver a participat intens la numeroase sedinte de spiritism. De aici insa pornea o noua problema: cum putea fi sigur ca mesajele transmise prin mediumi provin chiar de la persoane moarte.
Pentru aceasta, a propus un test: o persoana in viata sa inchida, in plicuri sigilate, mesaje pe care barbatul urma sa le comunice mediumilor, dupa moartea lui. Astfel, ar fi fost usor sa se verifice autenticitatea mesajelor. Iar pentru mai multa siguranta, Sir Oliver a hotarat sa conduca el insusi experimentul. Asa se face ca, dupa decesul sau, diferiti mediumi au incercat sa patrunda secretele comunicarilor respective. S-au organizat circa 130 de sedinte, dar nici macar una nu l-a convins pe nobilul englez sa vorbeasca.
SIR WILLIAM CROOKES este un mare nume al stiintei, dar si al vanatorii de fantome, numarandu-se printre primii muritori care au „imortalizat” un spectru pe placa fotografica. Katie King fusese fiica unui aventurier din sec. al XVII-lea, iar aparitiile ei erau provocate de o tanara pe nume Florence Cook. Fenomenul se derula in casa parintilor acesteia, in fata unui cabinet protejat printr-o perdea in spatele careia fata intra in transa.
Dupa un timp nedefinit, fantoma invesmantata in alb ridica perdeaua, ceea ce a dat de banuit ca Florence si Katie erau de fapt una si-aceeasi persoana. Totusi, Sir William a fost convins ca asista la un fenomen supranatural. Cu un singur amendament: Katie era chiar o fantoma sau o creatie a spiritului Florencei, materializata prin forta vointei tinerei? Orice ar fi fost, Sir William a realizat numeroase imagini ale fenomenului, dar la public au ajuns numai cateva. Gurile rele spun ca motivul era foarte simplu: Katie si Florence semanau intre ele mult prea bine!
Totusi, nu e un dosar inchis al paranormalului, caci – paradoxal sau nu – probe pro evidente se gasesc si ele din belsug. Il amintim aici numai pe savantul roman B.P. Hasdeu, ale carui comunicari cu fiica sa, Iulia, moarta foarte tanara, sunt mai mult decat tulburatoare. Dar acestea merita sa fie tratate intr-un articol amplu, separat.
PIERRE CURIE, laureat Nobel pentru fizica, in 1903, pe baza cercetarilor sale in domeniul radioactivitatii. Pe cand era inca un tinerel, Jacques, fratele sau mai mare, l-a ajutat sa descopere misterele paranormalului. Foarte curios din fire, Pierre nu a abandonat niciodata aceasta „zona crepusculara”, ajungand sa-si incruciseze drumul destinului cu strania Eusapia Palladino, o femeie capabila sa vorbeasca cu mortii, sa mute obiecte cu puterea gandului etc.
Aflata in Paris, ea a dorit sa cunoasca savanti care s-ar fi crezut in stare sa determine cauzele fenomenelor respective. S-a format o echipa de 12 „examinatori”, intre care Pierre si Marie Curie. Mai mult decat sotia sa, savantul francez s-a aratat deosebit de impresionat: vazuse mese deplasandu-se singure, aparitii luminoase, se simtise atins de maini invizibile si alte asemenea bizarerii produse de Eusapia pe parcursul a 43 de sedinte, intre 1905 si 1908.
Totusi, verdictul cercetatorilor a fost mai degraba dezolant, ei nefiind capabili sa spuna clar DA sau NU, daca Eusapia n-ar fi fost decat o femeie dotata cu extraordinare puteri magice. Cat despre Pierre Curie, a murit in 1906, accidental, fara sa mai fi avut ocazia sa spuna ce gandea. Avea doar 48 de ani...
CHARLES RICHET, Nobel pentru medicina primit in 1913. Pasionat pana la obsesie de fantome, se spune ca toata viata a cautat dovezi ale existentei lor. Si chiar ar fi gasit asa ceva in 1903, in „vila Carmen” din Alger. Edificiul era teatrul unor incredibile sedinte de spiritism, in timpul carora aparea fantoma lui Bien-Boa. Acest asa-zis print hindus, nascut cu trei secole mai devreme, se arata plin de afectiune fata de metresa ceremonialului, pe care o mangaia si o imbratisa la fiecare aparitie.
De fapt, se spune ca era doar o facatura magistrala, jucata de complici fara parteneriatul vreunui strigoi. Totusi, Richet era convins ca vedea o fantoma, iar venerabilul spectru tricentenar s-a lasat chiar fotografiat si i-a facut savantului o confidenta: cu conditia ca acesta sa mai zaboveasca la vila cateva zile, ar fi fost capabil sa o cheme alaturi pe printesa Phygia, pe care ar fi cunoscut-o cu vreo trei milenii inainte, intr-o alta viata. Si frumoasa imateriala i s-a aratat muritorului savant, oferindu-i privilegiul de a-i saruta mana (fatalmente, palpabila), ba chiar daruindu-i o suvita din pletele sale, la fel de materiale.
SIR OLIVER LODGE a fost framantat de o intrebare insolita: „Mortii ar putea sa le vorbeasca celor vii?” – indeosebi dupa disparitia tragica a fiului sau, pe frontul Primului Razboi mondial. Pentru a incerca sa ia legatura cu el, dincolo de moarte, Sir Oliver a participat intens la numeroase sedinte de spiritism. De aici insa pornea o noua problema: cum putea fi sigur ca mesajele transmise prin mediumi provin chiar de la persoane moarte.
Pentru aceasta, a propus un test: o persoana in viata sa inchida, in plicuri sigilate, mesaje pe care barbatul urma sa le comunice mediumilor, dupa moartea lui. Astfel, ar fi fost usor sa se verifice autenticitatea mesajelor. Iar pentru mai multa siguranta, Sir Oliver a hotarat sa conduca el insusi experimentul. Asa se face ca, dupa decesul sau, diferiti mediumi au incercat sa patrunda secretele comunicarilor respective. S-au organizat circa 130 de sedinte, dar nici macar una nu l-a convins pe nobilul englez sa vorbeasca.
SIR WILLIAM CROOKES este un mare nume al stiintei, dar si al vanatorii de fantome, numarandu-se printre primii muritori care au „imortalizat” un spectru pe placa fotografica. Katie King fusese fiica unui aventurier din sec. al XVII-lea, iar aparitiile ei erau provocate de o tanara pe nume Florence Cook. Fenomenul se derula in casa parintilor acesteia, in fata unui cabinet protejat printr-o perdea in spatele careia fata intra in transa.
Dupa un timp nedefinit, fantoma invesmantata in alb ridica perdeaua, ceea ce a dat de banuit ca Florence si Katie erau de fapt una si-aceeasi persoana. Totusi, Sir William a fost convins ca asista la un fenomen supranatural. Cu un singur amendament: Katie era chiar o fantoma sau o creatie a spiritului Florencei, materializata prin forta vointei tinerei? Orice ar fi fost, Sir William a realizat numeroase imagini ale fenomenului, dar la public au ajuns numai cateva. Gurile rele spun ca motivul era foarte simplu: Katie si Florence semanau intre ele mult prea bine!
Totusi, nu e un dosar inchis al paranormalului, caci – paradoxal sau nu – probe pro evidente se gasesc si ele din belsug. Il amintim aici numai pe savantul roman B.P. Hasdeu, ale carui comunicari cu fiica sa, Iulia, moarta foarte tanara, sunt mai mult decat tulburatoare. Dar acestea merita sa fie tratate intr-un articol amplu, separat.
Nasterea - anatomia unui miracol
Procedurile de fertilizare in vitro au inca multe necunoscute si implica riscuri serioase. Tot stiinta va fi insa capabila sa reduca aceste riscuri, dupa cum demonstreaza epocala descoperire facuta la clinica de fertilizare Mio, din Japonia. Cercetatorii niponi au pus la punct o tehnica de fotografiere a proceselor ce au loc in interiorul ovulului, imediat dupa fecundare.
Cu ajutorul unei camere digitale atasate la microscop si a unui program de computer special realizat, s-a reusit realizarea de fotografii ale embrionilor fertilizati, la fiecare doua minute. Cand au atins temperatura camerei, embrionii au colapsat, divizand celulele progenitoare – cele care contin materialul genetic fundamental al organismului – in doua.
Aceasta miscare a facut ca acelasi material genetic sa fie impartit in doua, la partile opuse ale embrionului. In cele din urma, din cele doua parti se vor forma doi fetusi distincti. Spre uimirea generala, camerele de luat vederi au surprins in doua randuri momentul „colapsului”, care s-a dovedit total diferit de ce isi imaginau pana acum medicii si specialistii in fertilizarea artificiala, referitor la procesul aparitiei fetusilor gemelari.
„Este o descoperire magnifica, pentru ca explica modul in care apar gemenii, spune dr. Soren Ziebe, expert in tehnicile de fecundare in vitro la Universitatea Copenhaga. Pana acum, presupuneam ca embrionul iese din carapacea sa, pentru a adera la uter si in acel moment se sparge in doua. Acest experiment a demonstrat ca diviziunea are loc mult mai devreme si ca atunci cand adera la uter, fetusii sunt deja formati separat”.
Descoperirea este de o importanta capitala, intrucat va putea imbunatati, in mod indirect, o serie intreaga de tehnici de reproducere artificiala. Dupa cum se stie, daca la nasterile normale doar 3 femei din 1000 nasc gemeni, in cazul fertilizarii in vitro, numarul este in medie de sapte ori mai ridicat. Si tinand seama de greutatile pe care aceste femei le vor avea pentru a duce la bun sfarsit o sarcina gemelara, este lesne de inteles de ce savantii incearca sa reduca numarul acestor nasteri, ce reprezinta un risc sporit atat pentru sanatatea mamei cat si a fetusilor.
Payne considera ca, urmand aceasta cale, doctorii viitorului vor putea pune la punct un test prin care sa prevada care dintre embrioni sunt mai predispusi sa genereze gemeni identici. Acesti embrioni vor putea fi astfel eliminati, in favoarea unor producatori de sarcini normale.
Strania impresie de momente retraite
Intr-un limbaj consacrat, se numeste senzatie de Déjà-vu. Subiectul poate sa ajunga intr-un loc unde nu a mai fost vreodata si, brusc, sa aiba certitudinea ca, de fapt, regaseste acolo detalii cunoscute. Sau sa vada un obiect nou, care sa-i evoce momente netraite in realitate, sa intâlneasca o persoana straina, pe care sa... o recunoasca. Se intâmpla uneori ca subiectul, cazut intr-o stare de confuzie, sa se simta ca fiind „altcineva”, un individ ce va fi trait in alt timp si poate in alt loc.
Reincarnare sau premonitie?
Sunt destul de multi cei care marturisesc ca au avut, macar o data in viata, senzatia de „déjà-vu”: circa 70% din populatie! Singura problema cu adevarat incomoda pare a fi imposibilitatea stabilirii reperelor spatio-temporale exacte. Lucru perfect explicabil pentru majoritatea cercetatorilor, deoarece - sustin ei - de fapt episoadele respective nu au mai fost intâlnite, anterior.
Fenomenul pe cât de bizar, pe atât de frecvent, a inspirat o multime de teorii, incepând din sec. al XIX-lea. Pentru fanii paranormalului, in schimb, totul este o dovada de necontestat ca reincarnarea exista: am mai trait acest eveniment, dar intr-o viata anterioara. Asadar - de unde amintiri? Altii vorbesc mai curând despre premonitii. Variante de interpretare, fata de care oamenii de stiinta foarte seriosi au decis sa ia taurul de coarne.
Filiera epileptica
Alan Brown, specialist american in domeniu, a contabilizat peste 30 de teorii diferite, aparute in circa 140 de ani. Totusi, când vine vorba sa se gaseasca si probe veridice, intervine blocajul: fenomenul este efemer (dureaza maximum 30 de secunde) si imprevizibil, astfel incât pare imposibil de studiat pe indivizi umani, oricine ar fi ei. In conditiile date, a aparut ideea studierii unor cazuri de epilepsie.
Intr-adevar, unii dintre pacienti au declarat ca au trait senzatia de „déjà-vu” inaintea fiecarei crize. Si, cum epilepsia se manifesta printr-un curent electric puternic care traverseaza mai multe sectoare ale creierului, scotându-le din circuit pentru un timp, cercetatorii au presupus ca un „déjà-vu” poate sa apara când un asemenea sector nu functioneaza. Iar acelasi lucru se poate produce si cu oricare alta persoana, ce nu are nici un fel de tulburari.
Scurtcircuit in creier
In perioada 2000-2002, o echipa franceza de cercetare a introdus in creierul mai multor pacienti electrozi minusculi, capabili sa „deconecteze” pentru câteva secunde mici zone din creier. Rezultatul nu a intârziat sa apara: un mic fragment (cortexul perirhinal) provoaca la comanda - atunci când este debransat - senzatia de „déjà-vu”. Din pacate, este singurul experiment de care dispunem pâna in prezent si care pare a explica rezonabil mecanismul straniului fenomen.
Dar exista si alte posibile cai de urmat, pentru a raspunde la avalansa de intrebari ce se pun. Unii specialisti ridica problema lipsei de atentie, de concentrare, din partea subiectilor. Din aceasta cauza, un obiect sau o scena ar putea fi inregistrate in subconstient, fara sa ne dam seama, fiindca avem gândurile aiurea. Suficient pentru ca, doar câteva miimi de secunda mai târziu, când reusim sa devenim mai concentrati, episodul respectiv sa ni se para ciudat de familiar. Ceva ce poate constitui un inceput de argumentatie stiintifica verosimila exista aici, dar ea nu poate explica foarte multe alte lucruri, cum ar fi pseudo-calatoria pe tarâmuri vechi, necunoscute, timp de numai câteva secunde, doar la privirea intâmplatoare a unui obiect. Investigatiile trebuie sa continue.
Reincarnare sau premonitie?
Sunt destul de multi cei care marturisesc ca au avut, macar o data in viata, senzatia de „déjà-vu”: circa 70% din populatie! Singura problema cu adevarat incomoda pare a fi imposibilitatea stabilirii reperelor spatio-temporale exacte. Lucru perfect explicabil pentru majoritatea cercetatorilor, deoarece - sustin ei - de fapt episoadele respective nu au mai fost intâlnite, anterior.
Fenomenul pe cât de bizar, pe atât de frecvent, a inspirat o multime de teorii, incepând din sec. al XIX-lea. Pentru fanii paranormalului, in schimb, totul este o dovada de necontestat ca reincarnarea exista: am mai trait acest eveniment, dar intr-o viata anterioara. Asadar - de unde amintiri? Altii vorbesc mai curând despre premonitii. Variante de interpretare, fata de care oamenii de stiinta foarte seriosi au decis sa ia taurul de coarne.
Filiera epileptica
Alan Brown, specialist american in domeniu, a contabilizat peste 30 de teorii diferite, aparute in circa 140 de ani. Totusi, când vine vorba sa se gaseasca si probe veridice, intervine blocajul: fenomenul este efemer (dureaza maximum 30 de secunde) si imprevizibil, astfel incât pare imposibil de studiat pe indivizi umani, oricine ar fi ei. In conditiile date, a aparut ideea studierii unor cazuri de epilepsie.
Intr-adevar, unii dintre pacienti au declarat ca au trait senzatia de „déjà-vu” inaintea fiecarei crize. Si, cum epilepsia se manifesta printr-un curent electric puternic care traverseaza mai multe sectoare ale creierului, scotându-le din circuit pentru un timp, cercetatorii au presupus ca un „déjà-vu” poate sa apara când un asemenea sector nu functioneaza. Iar acelasi lucru se poate produce si cu oricare alta persoana, ce nu are nici un fel de tulburari.
Scurtcircuit in creier
In perioada 2000-2002, o echipa franceza de cercetare a introdus in creierul mai multor pacienti electrozi minusculi, capabili sa „deconecteze” pentru câteva secunde mici zone din creier. Rezultatul nu a intârziat sa apara: un mic fragment (cortexul perirhinal) provoaca la comanda - atunci când este debransat - senzatia de „déjà-vu”. Din pacate, este singurul experiment de care dispunem pâna in prezent si care pare a explica rezonabil mecanismul straniului fenomen.
Dar exista si alte posibile cai de urmat, pentru a raspunde la avalansa de intrebari ce se pun. Unii specialisti ridica problema lipsei de atentie, de concentrare, din partea subiectilor. Din aceasta cauza, un obiect sau o scena ar putea fi inregistrate in subconstient, fara sa ne dam seama, fiindca avem gândurile aiurea. Suficient pentru ca, doar câteva miimi de secunda mai târziu, când reusim sa devenim mai concentrati, episodul respectiv sa ni se para ciudat de familiar. Ceva ce poate constitui un inceput de argumentatie stiintifica verosimila exista aici, dar ea nu poate explica foarte multe alte lucruri, cum ar fi pseudo-calatoria pe tarâmuri vechi, necunoscute, timp de numai câteva secunde, doar la privirea intâmplatoare a unui obiect. Investigatiile trebuie sa continue.
Adam si Eva - imposibila iubire
Oamenii de stiinta se afla inca departe de elucidarea problemei originii speciei umane. Intr-o bulversare greu de imaginat, se mentin in picioare teorii dintre cele mai diferite, de la evolutionismul darwinist, pana la „paranormala” idee a ingineriei genetice, nemaintrand in amanuntele creationismului biblic. Adevarul este ca melanjul halucinant de rase, care le ofera antropologilor o materie prima inepuizabila, pune sub mari semne de intrebare ipotezele lansate pana in prezent. Iar, ca o cireasa pe tortul umanitatii, o observatie stiintifica interesanta vine sa creeze un plus de senzational in jurul parintior nostri primordiali, asa cum ne-au fost ei prezentati, de milenii.
Dilema cromozomului adamic
Ce element esential face ca astazi sa existe barbati? Un cromozom Y in varianta „moderna”, foarte diferit de cel al primilor barbati, de acum 2,5 milioane de ani. Dar se pune intrebarea: cand a aparut acesta? In ce epoca si unde anume traia acel „tatic” care avea sa fondeze liniile paterne actuale? Cercetatorii americani au lansat ideea ca acum vreo 60.000 de ani, in Africa.
Rezultat la care geneticienii au ajuns dupa studii laborioase, in 22 de regiuni de pe intreaga planeta. Cromozomul Y este considerat un excelent marker pentru a observa istoria populatiilor umane si a realiza o harta a migratiilor. Aceasta, deoarece el nu se transmite decat de la tata la fiu si se pastreaza nemodificat, cu exceptia unor rare mutatii, ceea ce permite conturarea, pe timp indelungat in urma, a evolutiei certe pe linie paterna.
Un rendez-vous ratat
Analizele miilor de subiecti au restrans - cel putin, pentru cercetatori - sfera de localizare a stramosului Adam intr-o zona din Africa populata de etiopieni, sudanezi si bosimani. Asadar, barbatul modern e originar de pe „continentul negru”? Un alt mar al discordiei pentru geneticieni, unii dintre acestia refuzand sa creada in „exodul cromozomial masculin”, din Africa, pe toata suprafata terestra. Pe de alta parte, o datare mai exacta a varstei tatalui barbatilor de azi ni-l aduce pe acesta mai aproape, la 59.000 de ani.
In mod natural, exista insa si o Eva, calificata de cercetatori drept mama intregii omeniri si localizata tot in Africa. Logic ar fi, asadar, sa ne gandim la o intalnire dintre cei doi, totusi aici apare o problema. Contrar parerii cu nuante anecdotice, de azi, barbatul a fost cel ce s-a lasat asteptat la presupusul rendez-vous. Si nu „sfertul academic”, ci aproximativ 83.000 de ani, batrana noastra mama avand varsta estimata la 143.000 de ani!
Copilul cu mii de parinti
Cam asa ar trebui sa-l vedem pe Homo sapiens sapiens (adica pe noi insine!), potrivit unei teorii ce urmeaza linia evolutionista. Am fi deci un fel de puzzle realizat in timp, prin multiple contacte intre specii si mutatii datorate mai degraba hazardului, unde piesele amestecate si asezate apoi in faptura numita om sunt si foarte vechi, dar si mai recente. Daca ar fi sa ne referim la toti stramosii nostri, am ajunge inevitabil sa numim mama si tata chiar si o bacterie sau un vierme de pamant.
Si nu prea ne-ar incanta aceasta perspectiva, chiar daca cercetatorii non-creationisti o sustin vehement. Tot ei exclud, in consecinta, existenta UNUI Adam si a UNEI Eve primordiali, context favorabil dezvoltarii altei ipoteze, de data aceasta cu o mare capacitate de a ne flata pe noi, oamenii veacului 21: macar unii dintre noi ar putea fi purtatorii elementelor determinate pentru o viitoare mutatie in specia umana. Dar cine va putea sa confirme acest lucru?
Dilema cromozomului adamic
Ce element esential face ca astazi sa existe barbati? Un cromozom Y in varianta „moderna”, foarte diferit de cel al primilor barbati, de acum 2,5 milioane de ani. Dar se pune intrebarea: cand a aparut acesta? In ce epoca si unde anume traia acel „tatic” care avea sa fondeze liniile paterne actuale? Cercetatorii americani au lansat ideea ca acum vreo 60.000 de ani, in Africa.
Rezultat la care geneticienii au ajuns dupa studii laborioase, in 22 de regiuni de pe intreaga planeta. Cromozomul Y este considerat un excelent marker pentru a observa istoria populatiilor umane si a realiza o harta a migratiilor. Aceasta, deoarece el nu se transmite decat de la tata la fiu si se pastreaza nemodificat, cu exceptia unor rare mutatii, ceea ce permite conturarea, pe timp indelungat in urma, a evolutiei certe pe linie paterna.
Un rendez-vous ratat
Analizele miilor de subiecti au restrans - cel putin, pentru cercetatori - sfera de localizare a stramosului Adam intr-o zona din Africa populata de etiopieni, sudanezi si bosimani. Asadar, barbatul modern e originar de pe „continentul negru”? Un alt mar al discordiei pentru geneticieni, unii dintre acestia refuzand sa creada in „exodul cromozomial masculin”, din Africa, pe toata suprafata terestra. Pe de alta parte, o datare mai exacta a varstei tatalui barbatilor de azi ni-l aduce pe acesta mai aproape, la 59.000 de ani.
In mod natural, exista insa si o Eva, calificata de cercetatori drept mama intregii omeniri si localizata tot in Africa. Logic ar fi, asadar, sa ne gandim la o intalnire dintre cei doi, totusi aici apare o problema. Contrar parerii cu nuante anecdotice, de azi, barbatul a fost cel ce s-a lasat asteptat la presupusul rendez-vous. Si nu „sfertul academic”, ci aproximativ 83.000 de ani, batrana noastra mama avand varsta estimata la 143.000 de ani!
Copilul cu mii de parinti
Cam asa ar trebui sa-l vedem pe Homo sapiens sapiens (adica pe noi insine!), potrivit unei teorii ce urmeaza linia evolutionista. Am fi deci un fel de puzzle realizat in timp, prin multiple contacte intre specii si mutatii datorate mai degraba hazardului, unde piesele amestecate si asezate apoi in faptura numita om sunt si foarte vechi, dar si mai recente. Daca ar fi sa ne referim la toti stramosii nostri, am ajunge inevitabil sa numim mama si tata chiar si o bacterie sau un vierme de pamant.
Si nu prea ne-ar incanta aceasta perspectiva, chiar daca cercetatorii non-creationisti o sustin vehement. Tot ei exclud, in consecinta, existenta UNUI Adam si a UNEI Eve primordiali, context favorabil dezvoltarii altei ipoteze, de data aceasta cu o mare capacitate de a ne flata pe noi, oamenii veacului 21: macar unii dintre noi ar putea fi purtatorii elementelor determinate pentru o viitoare mutatie in specia umana. Dar cine va putea sa confirme acest lucru?
Dincolo de portile somnului
Va bucurati, in urma unui vis frumos? E si firesc, dar ce va faceti daca in starea onirica apar episoade stranii, de natura sa va produca neliniste? Ei, bine, oamenii de stiinta considera ca nu e un motiv pentru a intra in panica. Exista aproape intotdeauna explicatii si va oferim si noi, mai jos, sase asemenea ipoteze ale viselor decriptate. Sau, cel putin, asa ne asigura cercetatorii.
· Somnambulii se ridica noaptea din pat sub impulsul unor vise? E dificil de spus, deoarece in majoritatea cazurilor cei ce sufera de somnambulism nu isi pot aminti ce-au visat. Dar nu-i nimic neobisnuit la mijloc, intrucât aceasta afectiune se manifesta in faza somnului lent profund, când majoritatea functiilor creierului, inclusiv memoria, se afla in repaus. In schimb, cei ce-si amintesc visele povestesc intâmplari in care sunt frecvent amenintati de un pericol de care trebuie sa fuga sau cad prada unor viziuni terifiante. E posibil ca ei sa se ridice in acel moment, pentru a incerca sa scape de ele. Dar de ce subiectii respectivi se agita atât, in timp ce oamenii obisnuiti asteapta... cuminti, in patul lor, finalul trairilor onirice? Pentru ca la primii, anumite parti ale creierului ramân hiperactive in somnul lent profund, pe când ar trebui sa functioneze la ralanti, ca si cum ar fi pe jumatate treji.
· Confundarea visului cu realitatea: de ce? Daca visati ca va treziti, faceti un dus, ajungeti la serviciu ca-n fiecare dimineata, nu va speriati: asa ceva i se poate intâmpla oricui. Si, in general, la trezirea reala ne dam seama imediat ca tocmai visam. In schimb, daca avem accese subite de somn in timpul zilei si daca suntem convinsi - treji fiind - ca, de exemplu, o masina enorma se indreapta catre noi, atunci da: trebuie mers la medic. E probabil un semn ca suntem afectati de narcolepsie, o boala ce apare deseori la adolescenta si deregleaza somnul. La narcoleptici, faza de adormire e scurta (1-4 minute), de doua ori mai putin decât in mod normal. Uneori, trec direct din starea de veghe in somnul paradoxal, fara cele circa 90 de minute intermediare, de somn lent. Apoi, trezirea lor este de obicei brutala, iar aceste treceri bruste intre vis si realitate devin cu timpul handicapuri serioase. Totusi, se trateaza.
· Vis si/sau cosmar? In pofida aparentelor, intre cele doua nu exista nici o diferenta. Putem spune doar, de pilda, ca un cosmar este un vis anxios. Mai exact, un vis in care traim evenimente ce genereaza stari de neliniste, frica, ingrijorare, toate terminate insa mereu in acelasi mod: trezirea persoanei care doarme.
· Controversatele vise premonitorii. Ati visat ca pisica dumneavoastra a suferit un accident si, in scurt timp chiar asa s-a intâmplat! E un exemplu oarecare, insa dintotdeauna, in numeroase culturi, se stie ca omul a incercat sa se foloseasca de vise pentru a prezice viitorul. Nimic anormal, intrucât visele pot reprezenta, prin anticipare, situatii pe care le doreste realizate ori, dimpotriva, evitate. Dar a face din vise un mijloc de cunoastere implica riscul caderii in superstitie. Potrivit psihologilor, visele pot in mod special sa ne releve date despre starile noastre emotionale. Atât si nimic mai mult.
· Matematica in somn. Putem rezolva probleme numerice in timp ce dormim? Si, in general, poate omul sa aiba o astfel de activitate creativa? Ei, bine, s-a si intâmplat asa ceva! Medicul si matematicianul Gerolamo Cardano ar fi descoperit, in vis, un mod original de rezolvare a ecuatiilor de gradul trei. La fel, scriitorul R.L. Stevenson ar fi „vazut” in vis actiunea celebrei sale opere „Dr. Jekyll si Mr. Hyde”. Exista si alte relatari in aceeasi idee - sa recunoastem, totusi - bizara. O explicatie tine de faptul ca, intre veghe si somn, gândirea noastra are configuratii total diferite, ceea ce permite - in timp ce dormim - asocieri de idei neobisnuite, care pot duce uneori la mari descoperiri. In general, somnul ajuta mai ales sa memoram mai bine ceea ce tocmai am invatat. Asadar, cu cât dormim mai bine, cu atât asimilam mai bine informatiile.
· Eu de ce nu visez? Unele persoane nu-si amintesc niciodata vreun vis, ceea ce le face sa creada ca de fapt nu viseaza. E fals. La mijlocul anilor 50, s-au realizat experimente legate de somn, constatându-se ca aproximativ 20% din subiecti nu-si amintesc visele, daca se trezesc singuri. In schimb, treziti in timpul somnului paradoxal (când creierul „produce” vise complexe), aproape toti si le amintesc. Se pare ca, pe masura ce se indeparteaza de faza somnului paradoxal, anumite persoane au probleme in a-si aminti visele. Este vorba in special despre cei la care memorarea rapida functioneaza greu. Unii psihologi explica altfel fenomenul. Toata lumea viseaza, iar daca nu ne amintim visele, inseamna ca... suntem cenzurati. Aceasta, mai ales pentru ca anumite imagini din inconstient si informatiile continute de ele sa nu fie constientizate de noi. De ce? De-aici, incep alte teorii. Dumneavoastra ati visat frumos noaptea trecuta?
Cum putem pacali CANCERUL
Statisticile medicale sunt necrutatoare, dar cat se poate de exacte: in ultimii ani, numarul cazurilor de cancer, in statele civilizate, aproape s-a triplat. Nici Romania nu face exceptie, dimpotriva, tara noastra se situeaza pe un nedorit loc fruntas in acest „top al mortii”, numarul deceselor provocate de cancer fiind depasit doar de numarul celor cauzate de maladiile cardiovasculare. Din fericire, peste nu multi ani, suferinzii de cancer vor avea posibilitatea de a tine sub control aceasta teribila boala, gratie unei descoperiri facute recent de oamenii de stiinta.
Milioane de persoane diagnosticate cu cancer vor putea, in viitorul apropiat, sa-si „tina in frau” boala, prin intermediul unor modificari genetice care vor actiona ca veritabile tratamente de intretinere. Si aceasta dupa ce oamenii de stiinta au demonstrat pentru prima oara ca sistemul imunitar al organismului poate tine tumorile intr-o stare similara hibernarii, timp de decenii intregi, fara ca acestea sa le mai puna in pericol viata. Descoperirea, considerata de expertii medicali „surprinzatoare”, va genera tratamente capabile a permite pacientilor sa duca o viata absolut normala, chiar si avand inca in organism celule canceroase, care vor fi insa neutralizate.
Cea mai buna protectie: un sistem imunitar puternic
Specialistii in oncologie stiau de multa vreme ca boala canceroasa poate stagna in corpul uman timp de multi ani, inainte de a se reactiva, brusc. Dar pana in prezent, nimeni nu putea preciza cum se desfasoara acest proces. O echipa condusa de profesorul Robert Schreiber, de la Washington University School of Medicine a ajuns, facand experiente pe cobai modificati genetic pentru a dezvolta tumori canceroase, la concluzia ca unele forme de cancer sunt tinute de organism in stare de „echilibru” timp de decenii intregi, fara a fi complet eliminate dar si fara posibilitatea de a invada tot corpul. Este, sugereaza cercetatorii, un proces similar cu cel al infestarii cronice cu Mycobacterium tuberculosis, bacteria responsabila de aparitia tuberculozei. Pacientii pot fi infectati de multe decenii, fara sa prezinte simptome de TBC. Dar boala apare de indata ce sistemul imunitar este slabit.
„Cu ajutorul modelului animal pe care l-am dezvoltat, am reusit sa reproducem starea tumorii „adormite”, in conditii de laborator si am putut vedea prin ce mecanisme celulele cancerigene sunt tinute la respect de catre sistemul imunitar”, spune Schreiber. S-a observat ca in timpul fazei de „hibernare”, organismul declanseaza procese biologice prin care sistemul sau imunitar reduce tendinta tumorii de a creste si ucide unele celule maligne, dar nu suficient de rapid pentru a micsora sau distruge definitiv tumora.
„Intr-o zi vom putea sa folosim imunoterapia pentru a induce periodic in mod artificial procesul de echilibrare si a face din cancer o boala cronica, dar controlabila, cu ajutorul medicatiei. Functionarea perfecta a sistemului imunitar constituie una dintre cheile problemei, intrucat previne dezvoltarea cancerelor. Nu intamplator, cancerul poate sa apara si la pacientii cu organe transplantate, desi aceste organe sunt perfect sanatoase: faptul ca sistemul imunitar al primitorului de organe este suprimat face ca organismul sau sa fie lipsit de aparare in fata agresivitatii celulelor canceroase care se mai afla inca in corp.
Si astfel, boala va recidiva, atacand si organul sanatos, abia transplantat. Cercetarile viitoare si validarea clinica a acestui proces vor duce la transformarea cancerului intr-o maladie cronica, similara altor boli grave dar care nu ajung sa aiba un potential letal, multumita tratamentelor medicamentoase”, spune dr. Mark Smyth, de la Peter MacCallum Cancer Centre din Australia, coautor la studiul mentionat.
Milioane de persoane diagnosticate cu cancer vor putea, in viitorul apropiat, sa-si „tina in frau” boala, prin intermediul unor modificari genetice care vor actiona ca veritabile tratamente de intretinere. Si aceasta dupa ce oamenii de stiinta au demonstrat pentru prima oara ca sistemul imunitar al organismului poate tine tumorile intr-o stare similara hibernarii, timp de decenii intregi, fara ca acestea sa le mai puna in pericol viata. Descoperirea, considerata de expertii medicali „surprinzatoare”, va genera tratamente capabile a permite pacientilor sa duca o viata absolut normala, chiar si avand inca in organism celule canceroase, care vor fi insa neutralizate.
Cea mai buna protectie: un sistem imunitar puternic
Specialistii in oncologie stiau de multa vreme ca boala canceroasa poate stagna in corpul uman timp de multi ani, inainte de a se reactiva, brusc. Dar pana in prezent, nimeni nu putea preciza cum se desfasoara acest proces. O echipa condusa de profesorul Robert Schreiber, de la Washington University School of Medicine a ajuns, facand experiente pe cobai modificati genetic pentru a dezvolta tumori canceroase, la concluzia ca unele forme de cancer sunt tinute de organism in stare de „echilibru” timp de decenii intregi, fara a fi complet eliminate dar si fara posibilitatea de a invada tot corpul. Este, sugereaza cercetatorii, un proces similar cu cel al infestarii cronice cu Mycobacterium tuberculosis, bacteria responsabila de aparitia tuberculozei. Pacientii pot fi infectati de multe decenii, fara sa prezinte simptome de TBC. Dar boala apare de indata ce sistemul imunitar este slabit.
„Cu ajutorul modelului animal pe care l-am dezvoltat, am reusit sa reproducem starea tumorii „adormite”, in conditii de laborator si am putut vedea prin ce mecanisme celulele cancerigene sunt tinute la respect de catre sistemul imunitar”, spune Schreiber. S-a observat ca in timpul fazei de „hibernare”, organismul declanseaza procese biologice prin care sistemul sau imunitar reduce tendinta tumorii de a creste si ucide unele celule maligne, dar nu suficient de rapid pentru a micsora sau distruge definitiv tumora.
„Intr-o zi vom putea sa folosim imunoterapia pentru a induce periodic in mod artificial procesul de echilibrare si a face din cancer o boala cronica, dar controlabila, cu ajutorul medicatiei. Functionarea perfecta a sistemului imunitar constituie una dintre cheile problemei, intrucat previne dezvoltarea cancerelor. Nu intamplator, cancerul poate sa apara si la pacientii cu organe transplantate, desi aceste organe sunt perfect sanatoase: faptul ca sistemul imunitar al primitorului de organe este suprimat face ca organismul sau sa fie lipsit de aparare in fata agresivitatii celulelor canceroase care se mai afla inca in corp.
Si astfel, boala va recidiva, atacand si organul sanatos, abia transplantat. Cercetarile viitoare si validarea clinica a acestui proces vor duce la transformarea cancerului intr-o maladie cronica, similara altor boli grave dar care nu ajung sa aiba un potential letal, multumita tratamentelor medicamentoase”, spune dr. Mark Smyth, de la Peter MacCallum Cancer Centre din Australia, coautor la studiul mentionat.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)