Oamenii de stiinta descopera ca amestecul de substante chimice din creier care aprinde scanteia iubirii romantice este complet diferit de cel care o intretine pe termen lung. Si atunci ce anume este iubirea?
In lumea occidentala avem de secole poeme, povesti si piese de teatru despre ciclurile iubirii, despre modul in care ea se transforma in timp si apoi dispare, pentru a fi inlocuita de lucruri mai rationale.
Daca Dracula - femei vulnerabile, senzualitatea abandonului - reflecta felul in care privim pasiunea incipienta, Familia Flinstone arata cum vedem experienta iubirii de durata: e cam bolovanoasa si oarecum prosteasca, o melodie atat de comuna, incat o fredonezi incontinuu, iar daca te opresti, senzatia de pustiire e aproape insuportabila.
Am folosit povestile ca sa explicam complexitatile iubirii, vorbind despre zei gelosi si sageti. Acum insa aceste povesti - parte atat de integranta a fiecarei civilizatii - s-ar putea schimba, pe masura ce stiinta gaseste explicatii pentru ceea ce tine de mit, de magie. Pentru prima data, noi cercetari au inceput sa clarifice locul pe care dragostea il ocupa in creier si componentele sale chimice.
Antropologul Helen Fisher ar putea fi numita, pe buna dreptate, un decan al dorintei. La 60 de ani, cu trupul mladios si cu parul blond, matasos, ea emana un aer increzator si sexy. Profesoara la Universitatea Rutgers, Fisher locuieste in New York City, intr-un apartament captusit cu carti, in apropiere de Central Park, unde vara aleile sunt intesate de cupluri care se tin de mana pe sub copacii infoiati.
Fisher si-a dedicat o buna parte din cariera studiului conexiunilor biochimice ale iubirii, in toate manifestarile sale - carnala, romantica, devotata -, precum si modului in care ea creste si descreste.
Fisher vorbeste cu o franchete cuceritoare despre urcusurile si coborasurile iubirii, asa cum altii ar vorbi despre afaceri imobiliare. "Femeia foloseste in mod inconstient orgasmul pentru a decide daca un barbat este bun sau nu pentru ea. Daca el este grosolan si lipsit de rabdare, iar ea nu are orgasm, poate sa simta instinctiv ca are putine sanse de a fi un bun sot si tata. Cercetatorii cred ca acest capricios orgasm feminin ar fi aparut pentru a le ajuta pe femei sa aleaga intre barbatul potrivit si cel nepotrivit."
In ultimii zece ani, Fisher s-a concentrat pe examinarea - la propriu - a iubirii, cu ajutorul unui aparat RMN. Fisher si colegii ei, Arthur Aron si Lucy Brown, au recrutat subiecti care erau "indragostiti nebuneste" de aproximativ sapte luni. Dupa ce subiectii erau instalati in interiorul aparatului RMN, li se aratau doua fotografii: una oarecare si alta cu persoana iubita.
Fisher a observat ceva fascinant. In momentul cand subiectul se uita la persoana iubita, regiunile din creier legate de ideea de recompensa si placere - complexul tegumentar ventral si nucleul caudat - se luminau. Ceea ce a entuziasmat-o pe Fisher cel mai mult a fost nu atat faptul ca gasise o locatie, o adresa a iubirii, cat faptul ca reusise sa depisteze conexiunile sale chimice specifice. Iubirea face sa se lumineze nucleul caudat, pentru ca aici e localizata o retea densa de receptori pentru un neurotransmitator numit dopamina, pe care Fisher a ajuns sa-l considere o componenta a unui elixir endogen al dragostei.
In proportiile cuvenite, dopamina genereaza energie intensa, euforie, atentie concentrata si motivatia de a castiga recompense. Iata de ce, atunci cand te-ai indragostit de curand, poti sa nu dormi toata noaptea, sa privesti rasaritul soarelui, sa participi la o cursa, sa schiezi rapid pe o panta care, in mod obisnuit, ar fi prea abrupta pentru priceperea ta. Dragostea te face indraznet si istet, te face sa-ti asumi riscuri, carora uneori le supravietuiesti, alteori nu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu