1000 de zile printre gheturi

Navigand cu panze si cu motor cu aburi, cu o carena conceputa special pentru a rezista la forta zdrobitoare a gheturilor polare, vasul lui Nansen avea la bord si elemente de confort, cum ar fi lampile alimentate de un generator electric eolian(poza)

Saga Polara Partea I 1893-1896

A fost o idee bizara: sa lasi o corabie de lemn sa inghete in oceanul arctic si sa plutesti in deriva odata cu gheturile, pana dincolo de Polul Nord. Cand lucrarile nu au mers conform planului, Fridt Jof Nansen, un indraznet cercecetator norvegian, a pornit cu sania trasa de caini si cu un singur insotitor catre locuri unde nimeni nu mai pasise vreodata.

Text: Hampton Sides

In largul fiordului, pe o limba de pamant stancos unde ajungi dupa o cursa scurta cu feribotul din centru, orasul Oslo a creat un soi de cimitir national pentru vase celebre. E o chestie norvegiana - care alta tara ar mai construi cripte publice in jurul celor mai iubite ambarcatiuni ale sale, transformandu-le in altare?

Aici, pe Peninsula Bygdøy, vizitatorii pot petrece zile intregi hoinarind prin muzee splendide care adapostesc corabii vikinge, vase de lupta din secolul al XIX-lea si chiar celebra ambarcatiune din pluta a lui Thor Heyerdahl, Kon-Tiki. Dar cel mai frapant dintre templele nautice din Oslo este o structura ascutita din sticla si metal, care se ridica din apa sub forma unui A urias.

In interior, scaldata in lumina filtrata, se afla un velier robust din lemn, construit in 1892 - Fram. Fram (care inseamna "inainte") e poate cea mai celebra ambarcatiune din indelungata istorie maritima a Norvegiei, un adevarat simbol al explorarilor polare. Nimic din aceasta veritabila arca burtoasa nu ar putea sugera macar incercarile cumplite prin care a trecut.

Povestea lui Fram este o saga nordica moderna, o poveste despre dificultati inimaginabile si eforturi inteligente, strans legate de identitatea nationala a Norvegiei. Ambarcatiunea in sine este o minune a tehnologiei - carena sa consolidata a rezistat timp de trei ani stransorii gheturilor arctice. Fidela numelui, care celebreaza atacul frontal, Fram a fortat latitudinile, avansand spre nord mai mult decat orice alt vas inaintea sa.

Principalul "motor" al lui Fram, genialul si capriciosul savant-explorator care a comandat constructia ambarcatiunii si a condus-o in prima calatorie - dement de periculoasa - prin ceturile polare, ramane un erou national. Numele sau este Fridtjof Nansen si, desi azi nu este la fel de cunoscut in afara Norvegiei ca alti aventurieri polari de marca - Peary, Scott si Amundsen - ar merita sa fie. Pentru ca Nansen a fost pur si simplu parintele expeditiilor polare; toti ceilalti pot fi considerati, intr-un sens foarte propriu al cuvantului, invataceii lui.

Nansen era un barbat zdravan, blond si cu pielea alba, cu o privire rece si o fata agresiva, care parea in usor dezacord cu rafinamentul sau intelectual. Se deosebea de adeptii gloriei donquijotesti care au marcat in buna parte epoca de aur a explorarilor polare. L-am putea considera un viking renascentist: scriitor talentat, lector apreciat, zoolog de prima mana si om de stat proeminent.

Vorbind fluent cel putin cinci limbi, priceput in manuirea aparatului de fotografiat, a facut harti si ilustratii minunate, a intretinut o corespondenta stiintifica voluminoasa si a adus in toate explorarile sale un element de precizie cerebrala.

Un om de stiinta german contemporan spunea ca Nansen „stia sa foloseasca la fel de bine microscopul, pioletul si schiurile“, iar realizarile lui stiintifice au fost remarcabile, inclusiv o lucrare revolutionara asupra naturii sistemului nervos central. In 1888, Nansen a condus prima traversare a Groenlandei – pe care, in stilul lui tipic, modest, a numit-o „o tura pe schiuri“ –, dar a ratat ultimul vas spre casa si a fost obligat sa-si petreaca iarna vanand foci, invatand sa mearga cu caiacul si traind printre groenlandezi.

Aceasta experienta a stat la baza apreciatei sale relatari, Prima traversare a Groenlandei, publicata in 1890, ca si a unei lucrari etnologice pline de vioiciune, Viata eschimosilor. Dupa aventurile lui din Groenlanda, a devenit un mare promotor al sportului pe schiuri. La Muzeul Schiului Holmenkollen din Oslo, Nansen e prezentat ca o zeitate pe doua talpici, invelita in blanuri – un intemeietor al sportului national al Norvegiei.

Cu toate realizarile atat de diverse din viata lui Nansen, dificila calatorie a lui Fram, din 1893 pana in 1896, a fost cea care a adus dramatismul in povestea vietii lui. Expeditia se baza pe o idee atat de bizara, incat cele mai inalte autoritati ale timpului in materie de Pol, inclusiv Royal Geographical Society, au considerat ca era sinucidere curata. Nansen a programat sa ramana blocat in gheturile arctice – sau, dupa cum s-a exprimat el, „sa ne abandonam gheturilor“. Savantul a cautat sa imbunatateasca experienta unei explorari polare care se incheiase dezastruos.

In 1879, vasul american USS Jeannette ramasese blocat in banchiza, la nord de Siberia. A plutit in deriva in Arctica timp de 21 de luni, dar in final a fost zdrobit de gheturi si s-a scufundat pe 13 iunie 1881. Desi echipajul a sprintat curajos spre Siberia, peste jumatate din cei 33 de membri ai expeditiei si-au pierdut viata. Trei ani mai tarziu, obiecte de pe Jeannette au fost gasite pe coasta Groenlandei, aduse la tarm de valuri dupa ce plutisera in deriva mii de kilometri, pe gheturi.

Citind despre obiectele de pe Jeannette, Nansen s-a intrebat daca nu cumva curentul puternic care strabate Arctica pe directia est-vest putea ajunge la Polul Nord – sau cel putin pe aproape. Asa s-a nascut o idee. Era un gand neortodox, spune biograful lui Nansen, Roland Huntford, „sa iei fortele naturii si sa incerci sa colaborezi cu ele, nu sa le infrunti“.

Smecheria, desigur, era sa construiesti un vas mult mai puternic decat Jeannette, iar in 1891, Nansen a angajat un genial arhitect naval de origine scotiana, pe nume Colin Archer, care sa faca acest lucru. Proiectul lui Archer prezenta o carena curios rotunjita, fara o chila pronuntata, cu puturi prin care elicea si carma puteau fi scoase din apa si aduse la adapost de gheturile care ar fi strivit vasul. Carena a fost ranforsata cu grinzi puternice.

Pentru a le tine cald exploratorilor, Nansen a izolat vasul cu pasla groasa, par de ren, aschii de pluta si smoala. Pentru a lupta impotriva intunericului permanent al noptii polare, a fost instalata o moara de vant care sa puna in functiune lampile electrice.

Sub punte se afla un salon cochet, decorat cu capete de dragon sculptate, si o biblioteca pe care Nansen insusi a umplut-o cu aproximativ 600 de volume, atent alese. Nansen a declarat ca vasul e gata. In prezenta a mii de oameni care au umplut portul, sotia lui, Eva, a botezat vasul Fram. Cu un echipaj de 13 oameni si provizii pentru cinci ani, Nansen a plecat din Oslo, in vara lui 1893, spre Insulele Noua Siberie. Conform asteptarilor, Fram a ramas blocat intre gheturi in septembrie. Presiunea era mare, iar gheata care se misca in permanenta si zgaria vasul producea zgomote teribile.

„A inceput un zgomot asurzitor si tot vasul se cutremura“, scria Nansen. „Zgomotul creste treptat, pana cand suna ca tuburile unei orgi.“ Dupa doua zile, scria el din nou, gheata „e hotarata sa-l faca praf si pulbere pe Fram“. Insa acesta a rezistat cu usurinta stransorii infricosatoare, ridicandu-se pur si simplu deasupra banchizei. Cu timpul, Nansen a ajuns sa scrie: „Radem de gheturi; traim ca intr-un castel invincibil.“ Fram a continuat sa calatoreasca pe sloiuri, catre Pol, cativa kilometri pe zi.

In ciuda mai multor probleme – intre care si atacul unui urs polar, care a muscat un membru al echipajului si a omorat doi caini – primii doi ani ai calatoriei au fost nesperat de usori. Oamenii mancau bine in salonul luminos si cald – unde o orga automata canta in lunga noapte arctica, iar lampile electrice, scria Nansen, „aveau asupra spiritului nostru efectul unui vin bun“. Oamenii isi publicau propria revista, organizau iesiri la schi pe gheata, pentru antrenament, sondau si faceau nenumarate masuratori.

Plictiseala le era tovaras nedespartit – un membru al echipajului blestema „viata monahala pe care o ducem in aceasta zona moarta“, dar oamenii lui Nansen nu sufereau. „Eu insumi“, scria el, „nu am dus niciodata o viata mai hedonista“.

La inceputul celui de-al doilea an insa, a devenit evident ca Fram nu avea sa ajunga la Pol. Pentru a-si atinge obiectivul, Nansen trebuia sa iasa dintre gheturi cu saniile trase de caini si sa porneasca la atac. Si-a ales un insotitor, pe Hjalmar Johansen si, in martie 1895, dupa doua starturi false, cei doi au abandonat confortul de pe Fram.

O salva de tun a bubuit asurzitor cand cei doi schiori si 28 de caini, tragand dupa ei trei sanii si doua caiace, au pornit catre nord. Nansen si Johansen au inceput sa aiba probleme in scurt timp – teren imposibil, probleme cu echipamentul, gheturi plutitoare rapide care ii purtau inapoi.

Cum proviziile incepeau sa se imputineze, au inceput sa-i macelareasca pe cainii mai slabi, cu care i-au hranit pe ceilalti. In aprilie ajunsesera atat cat putusera de aproape de Nord: 86°14’ latitudine N. Desi ii mai desparteau 364 de kilometri de Pol, se aventurasera catre nord mai departe decat oricare alt om inaintea lor. A fost cel mai mare progres inregistrat in aproape 400 de ani de explorari arctice.

Nansen ii promisese Evei ca se va intoarce viu si acest lucru era mai important pentru el decat sa riste sa moara – si sa devina nemuritor – la Pol. „Te gandesti la mine“, ii scrie el intr-o noapte, in jurnalul lui. „Gandurile tale zboara catre nord, peste intinderea dezolanta. Nu stiu unde sa ma caute.“ Astfel, prudent, Nansen s-a intors. Cei doi nu au mai incercat sa ajunga la Fram, care oricum plutise in deriva si ar fi fost acum imposibil de gasit.

In schimb, s-au indreptat spre indepartatul Arhipelag Franz Joseph, la aproape 1.000 de kilometri spre sud. Calatoria lor disperata peste gheturi se inscrie cu siguranta printre cele mai chinuite si mai intense marsuri polare efectuate vreodata. De-a lungul saptamanilor si lunilor si-au ucis toti cainii (taindu-le gatul, ca sa economiseasca munitia). La un moment dat, au fost siliti sa manance fiertura din sange de caine. „Daca as spune ca era buna, as minti“, scria Johansen.

„Dar am inghitit-o si asta a fost cel mai important.“ Toata vara lui 1895, Nansen si Johansen au cautat in zadar Franz Joseph. „De un sfert de an colindam printr-un desert de gheata“, scria cuprins de disperare Nansen, „si inca suntem aici“. Deplasandu-se uneori cu schiurile, alteori pe jos sau cu caiacele, cei doi incercau sa-si croiasca drum printr-un nesfarsit labirint de gheturi plutitoare si canale de mazga topita.

Nansen a recunoscut ca el si Johansen nu aveau „pentru moment nicio perspectiva; gheturi indesate unele in altele, imposibil de trecut, in toate directiile, proviziile care dispar rapid si, in plus, nimic de prins sau de impuscat... Noaptea stau treaz cu orele si imi chinui mintea, incercand sa gasesc o solutie.“

In sfarsit, pe 6 august, cei doi au ajuns pe o insula – primul tarm pe care paseau dupa mai bine de doi ani – si soarta li s-a schimbat. Vanand ursi polari si morse, au inceput sa manance carne din belsug si si-au recapatat fortele. Indreptandu-se spre sud, prin arhipelagul plin de gheturi, pe 26 august si-au dat seama ca vor fi nevoiti sa petreaca departe de casa inca o iarna arctica fioroasa. Folosind un talpic de sanie pe post de piolet, Nansen si Johansen si-au improvizat un barlog.

Acolo si-au petrecut urmatoarele noua luni, impartind acelasi sac de dormit unsuros si supravietuind cu fiertura de carne de urs polar si carne de urs prajita in untura de morsa. Desi prizonierii unor conditii atat de dure, au ramas, in mod remarcabil, cu mintea intreaga. „Nu ne-am certat“, avea sa spuna mai tarziu Johansen. „Singura chestie este ca eu am prostul obicei sa sforai, iar Nansen ma tot inghionteste in spate.“ Dupa cum a scris si Nansen in jurnal, „Johansen a adormit si face sa rasune coliba. Ma bucur ca mama lui nu-l poate vedea acum, asa de negru, slinos si zdrentaros cum a ajuns“.

Cand a inceput dezghetul primaverii, Nansen si Johansen s-au aventurat afara din adapostul lor. Au cotit spre sud prin arhipelag, cu schiurile si caiacul. Cand o morsa i-a rasturnat caiacul lui Nansen, cei doi au poposit pe Insula Northbrook, ca sa-l usuce. Aici au inceput sa se pregateasca pentru o calatorie periculoasa, peste ape, catre Spitsbergen, unde nutreau speranta excesiv de optimista ca vor fi salvati de un vas norvegian de pescuit.

Insa pe 17 iunie, lui Nansen i s-a parut ca aude un sunet familiar venind de undeva, de peste intinderile inghetate: un latrat de caine. A pornit singur pe schiuri, peste terenul accidentat, urmarind sunetul. Nansen scria: „Brusc, mi s-a parut ca aud un strigat de om... Inima a inceput sa-mi bata cu putere, tot sangele mi-a fugit in creier... Am strigat din toate puterile.“

Intr-adevar, la o oarecare distanta, categoric era o alta fiinta umana. Nansen s-a apropiat de silueta si in curand cei doi s-au bucurat de un veritabil moment Stanley-Livingstone. „Nu esti Nansen?“, l-a intrebat omul in engleza, studiind epava umana slinoasa si neagra de funingine din fata lui.

„Ba da, eu sunt. Doamne, cat ma bucur sa te vad!“ „Ai facut ceva drum“, i-a spus omul lui Nansen. „Sunt foarte fericit sa fiu primul care iti ureaza bun-venit inapoi.“ Salvatorul lui Nansen era un respectat explorator britanic, pe nume Frederick George Jackson.

Intamplarea face ca acesta il intalnise pe Nansen la Londra, in urma cu patru ani. Jackson isi condusese vasul, Windward, pana pe Franz Josef, pregatindu-se si el sa incerce sa ajunga la Pol. Exploratorul nu il cauta neaparat pe Nansen, dar stia ca e posibil ca norvegianul sa se afle in acea zona. Totusi, sansele de a se intalni pe aceasta insula pustie erau foarte mici, iar daca Jackson nu ar fi aparut in acel moment, foarte probabil ca Nansen si Johansen ar fi murit.

Jackson i-a primit cu bratele deschise pe cei doi in baraca in care isi stabilise cartierul general si unde au asteptat vasul Windward – trimis in Anglia cu un an inainte, dupa provizii – pentru a-i duce cat mai repede acasa.

Cand Nansen si Johansen au revenit in Norvegia, in vara lui 1896, parca s-ar fi intors de pe fata nevazuta a Lunii. Primirea eroului a devenit si mai entuziasta o saptamana mai tarziu, cand a sosit vestea cea buna: Fram, sub comanda capitanului Otto Sverdrup, se eliberase din gheturile arctice si se intorcea acasa in siguranta. Nu conteaza ca Nansen nu si-a atins neaparat obiectivul de-a ajunge la capatul Pamantului.

S-a apropiat foarte mult si a facut-o cu stil si gratie, intr-o epoca in care compatriotii lui, inca sub regim suedez, tanjeau dupa un erou national. Chiar daca Nansen a avut si noroc pe parcursul expeditiei sale, faptul ca niciun membru al echipajului nu si-a pierdut viata ramane o dovada a judecatii sale sanatoase si vizionare.

Dincolo de demonstrarea teoriei despre curentul polar, Nansen a mai facut o descoperire importanta referitoare la zona arctica: era o mare extrem de adanca, avand un capac de gheturi vesnic miscatoare – si aproape complet lipsite de portiuni de pamant. Cu alte cuvinte, zona arctica era un ocean.

Nansen a devenit o vedeta mondiala, pentru care doamnele faceau obsesii si lesinau, si a fost omagiat in toasturile feluritilor demnitari, de la Jules Verne pana la presedintele SUA, William McKinley. Existau sardele „Nansen“, cantece cu Nansen si chiar o marca de bautura alcoolica scandinava „Nansen“. Dupa numai cateva luni, a pornit intr-un lung turneu al victoriei, pentru a promova Spre Pol, tulburatoarea relatare a odiseei sale.

Una dintre multele particularitati admirabile ale lui Nansen, rar intalnita la un explorator, era aceea ca stia cand sa renunte. Simtind ca zilele sale de aventura trecusera, Nansen a lasat incercarile de a cuceri Polul in seama lui Peary, Scott si a compatriotului sau Amundsen (care chiar a mers cu Fram pana in Antarctica si l-a folosit in prima lui calatorie istorica spre Polul Sud).

Cat despre Nansen, el s-a lansat hotarat in domenii cu totul noi: oceanografie, meteorologie, diplomatie. In 1906, la un an dupa ce Norvegia isi obtinuse independenta fata de Suedia, Nansen a devenit primul ambasador al tarii sale in Marea Britanie. Dupa moartea Evei, Nansen a aparut alaturi de o succesiune impresionanta de frumuseti internationale, cladindu-si in acelasi timp o cariera in domeniul umanitar.
Numit Inalt Comisar pentru Liga Natiunilor, a contribuit la repatrierea prizonierilor de razboi si la rezolvarea crizelor refugiatilor din Turcia si Uniunea Sovietica de dupa Primul Razboi Mondial – eforturi dificile, peripatetice, care i-au adus Premiul Nobel pentru Pace, in 1922.

Nansen a murit in urma unui atac de cord, suferit in 1930 pe balconul resedintei sale elegante din Lysaker, langa Oslo, unde cenusa lui e ingropata sub o piatra funerara simpla, pe peluza dinspre sud. Avea 69 de ani. In prezent, casa – numita Polhøgda – adaposteste un institut (dedicat in principal politicilor pentru energie si mediu) si un mic muzeu.

Sus, in biroul lui Nansen din turn, inca se afla obiecte din perioada lui de explorator, asa cum le-a lasat chiar el: harti si diagrame vechi, in descompunere; o pereche de „ochelari de soare“ inuiti, confectionati din lemn cu fante pe post de lentile; si o blana de urs polar, pe jumatate putrezita, intinsa pe podeaua de scanduri care scartaie.

De aici poti privi pana dincolo de padurile dese, spre fiordul rece unde a fost lansat Fram si unde acum se odihneste in splendidul sau mormant vasul – nu al lui, ci al Norvegiei. Scaunul de la biroul lui Nansen e intors catre fereastra, cu fata indreptata catre singura directie pe care a cunoscut-o vreodata dr. Fridtjof Nansen – inainte.