In jungla Amazonului

Tepi s-a născut în urmă cu vreo 25 de ani, cam pe vremea cînd tribul său, Matis, a fost contactat pentru prima oară de străini. Deşi a vizitat junglele urbane ale Braziliei, Tepi a adoptat tradiţiile tribului său, inclusiv tatuajele şi ornamentele pentru nas şi urechi. „Indienii sînt foarte calmi” - spune Possuelo, care l-a angajat pe Tepi ca vînător şi cercetaş. „Ei cred că albii vorbesc prea mult.” (FOTO)

În inima junglei braziliene, Sydney Possuelo, apărător al drepturilor indienilor, e într-o cursă contra cronometru pentru a salva o populaţie pe care speră să nu o întîlnească niciodată: Flecheiros.

În dimineaţa asta am găsit urme proaspete de paşi. Toate merg în aceeaşi direcţie cu noi, prin jungla virgină a Braziliei, în vestul extrem al bazinului amazonian. Maimuţe lînoase (Lagothrix lagotricha) urlă şi pălăvrăgesc undeva în depărtare. De sus, din hăţişul de deasupra, gîlceava lor este punctată din cînd în cînd de hîşîitul macetelor şi de ţipetele ascuţite ale păsărilor piha. Toţi 34, cîţi sîntem, înaintăm în adîncul pădurii tăcuţi, încolonaţi în şir indian. Numai unul sau doi dintre tovarăşi sînt mereu la vedere în hăţişul imens de un verde strălucitor şi maro îmbibat de ploaie. Restul sînt înghiţiţi de crengi şi liane încolăcite, groase cît anacondele, spînzurînd 30 de metri, din vîrful arborilor pînă la poala pădurii. Chiar în faţa mea, Sydney Possuelo întinde pasul pe o porţiune netedă de teren, un binemeritat respiro după rîpele abrupte cu care ne luptăm de zile întregi. „Probabil sîntem singurii oameni care au călcat vreodată pe aici - îmi spune el. Noi şi indienii.”
Iconoclast arţăgos, cu ochi mari, căprui, cu o barbă sură, neîngrijită, cu şuviţe rebele ieşind de sub o pălărie moale de camuflaj, la 63 de ani, Possuelo este considerat unul dintre ultimii mari exploratori ai întinderilor sălbatice ale Amazonului şi autoritatea supremă în materie de triburi izolate de indieni din Brazilia. După două săptămîni de călătorie pe rîu şi 20 de zile de hăcuit tufişuri, Possuelo ne-a dus lîngă izvoarele a două rîuri apropiate, Itaquaí şi Jutaí unul dintre cele mai îndepărtate şi necunoscute locuri rămase pe planetă. Acesta este teritoriul misterioşilor flecheiros sau Oamenii-Săgeată, un trib indian greu de zărit, vestiţi mai ales ca arcaşi pricepuţi, gata să-şi slobozească proiectilele cu vîrfuri otrăvite ca să-şi apere teritoriul de intruşi, topindu-se apoi departe în pădure.
Deodată, Possuelo se opreşte. Un arbust tăiat de curînd, care se mai ţine doar într-o bucată de scoarţă, ne taie calea. Prin el însuşi, acest patetic surogat de poartă n-ar putea opri nici un ţînc de-un an, darmite o coloană de 34 de oameni înarmaţi. Şi totuşi, poartă un mesaj - şi un avertisment - pe care Possuelo îl recunoaşte imediat şi îl respectă. „Acesta este un limbaj universal în junglă - şopteşte el. Înseamnă: „Nu intra. Nu merge mai departe.” Trebuie că ne apropiem de satul lor.”
Şi asta e o chestie pe care Possuelo vrea s-o evite. Se întoarce şi, cu un gest tăcut, autoritar, al mîinii, comandă coloanei să treacă de pe potecă în tufişurile dese de lîngă noi. După jumătate de oră de mers prin clisa care ne smulgea cizmele din picioare, ferindu-ne de crengile pe care roiau furnici de foc (Genus solenopsis), am ajuns lîngă malurile abrupte ale unui pîrîu îngust, limpede. Possuelo comandă o oprire să îi aşteptăm pe cei rămaşi în urmă.
Flecheiros figurează printre cele 17 triburi considerate necontactate, ce trăiesc în zonele îndepărtate ale Amazonului brazilian. În această parte a pădurii amazoniene, în Zona Indigenă Vale do Javari , pot exista pînă la 1.350 de băştinaşi necontactaţi - poate cea mai mare concentraţie de acest tip din lume. Majoritatea sînt descendenţii supravieţuitorilor masacrelor comise de intruşii albi de-a lungul secolelor. Indienii s-au împrăştiat pe dealurile împădurite de la izvoare şi continuă să evite orice contact cu lumea din afară.
Dar luptele violente sînt doar în mică măsură răspunzătoare de victimele provocate comunităţilor băştinaşe. Cei mai mulţi au murit din cauza bolilor contagioase aduse de străini, inclusiv de banala răceală, pentru care nu aveau nici o protecţie biologică. Ivan Arapa, unul dintre cercetaşii noştri, băştinaş din tribul Matis, a fost contactat pentru prima oară în urmă cu 25 de ani. Ivan încă îşi aminteşte cum bîntuia moartea în satul său după aceste prime vizite ale oficialilor guvernului brazilian. „Toţi tuşeau. Toţi erau pe moarte - îşi aminteşte el. Mulţi, foarte mulţi matis au murit. Nu ştiam de ce.”
Mai mult de jumătate dintre cei 350 de matis care trăiau de-a lungul rîului Ituí, înăuntrul rezervaţiei Javari, au pierit în lunile ce au urmat contactului, precizează oficialităţile.

Este o poveste înspăimîntătoare, care, din păcate, a ajuns familiară pentru Possuelo în timpul celor 40 de ani ai carierei lui de sertanista, o profesie exclusiv braziliană, care cuprinde toate abilităţile şi pasiunile unui om de frontieră, etnograf, aventurier şi activist pentru drepturile indienilor, într-o singură, eclectică vocaţie. De aceea, expediţia noastră îşi propune mai degrabă să adune informaţii despre întinderea graniţelor teritoriului lor, informaţii care vor sprijini eforturile lui Possuelo de a le proteja ţinutul.
Din alte puncte de vedere, flecheiros trebuie să rămînă, cît se poate, un mister.
Cu o lună în urmă, cînd, în drum spre izvoarele rîului Itaquaí, am trecut pe lîngă aşezările sordide ale indienilor kanamari, sătenii ne-au povestit despre flecheiros. Erau istorisiri vagi, contradictorii, la a treia sau a patra mînă, într-o portugheză stîlcită, despre cum i-au zărit pe indieni şi despre ciocnirile dintre ei şi muncitorii forestieri care lucrau pe vremuri în zonă.
Unii spuneau că flecheiros sînt înalţi şi musculoşi, cu plete lungi. Alţii ne-au spus că îşi pictează feţele şi trupurile cu roşu şi îşi taie părul în clasica formă de castron, caracteristică multor triburi amazoniene. Dar toţi kanamarii au fost de acord asupra unui lucru: „Flecheiros sînt periculoşi şi „neîmblînziţi” - spuneau sătenii, ţinîndu-se departe de teritoriile flecheiros din amonte. „Nu mergem acolo” a spus un bărbat kanamari pe care l-am întîlnit într-o după-amiază cînd vîslea într-o pirogă mică în apele de culoarea mierei. „Sînt indios bravos, indieni sălbatici, acolo, în sus. Este teritoriul lor.”
Lui Possuelo chiar îi place să audă astfel de istorisiri. În întîlnirile sale cu kanamari, el întreţine permanent această imagine a tribului Flecheiros, de pericol de moarte ce trebuie evitat.
”Îi prefer aşa, violenţi” - spune Possuelo. Triburile izolate, gata să ucidă intruşii ca să îşi apere pămînturile sau care au reputaţia că fac asta, sînt cei mai buni paznici ai pădurii virgine. În acelaşi timp, izolarea le oferă grupurilor ca flecheiros cea mai bună şansă de a-şi păstra identitatea culturală, ba chiar viaţa. Această interacţiune între conservare şi protecţia triburilor necontactate este chiar esenţa muncii lui Possuelo. „Protejîndu-i pe indienii izolaţi, protejezi milioane de hectare de biodiversitate” - spune el.
În ultimele zile am găsit peste tot urme flecheiros: răbojuri grosolane tăiate în trunchiuri de copaci, vechi umbrare în paragină, urme de paşi peste care a crescut iarbă. Toate dovedesc existenţa unui popor izolat, seminomad, care încă trăieşte departe de influenţele lumii noastre „civilizate”, într-un trecut virtual neolitic. Ieri după-amiază am scăpat de tufişurile dese şi am dat într-un luminiş, unde am descoperit un ciorchine de colibe joase, acoperite cu frunze de palmier, ce arătau mai degrabă a adăposturi pentru hobbiţi decît pentru oameni normali. Pare să fie o tabără de pescuit abandonată. Două fălci de tapir, avînd încă toţi dinţii, erau atîrnate de un arbust - un fel de totem, a presupus Possuelo. În apropiere era o cuşcă în formă de con, făcută din beţe înfipte în pămînt. Chiar lîngă ea era un vas de lut perfect rotund, înnegrit de funingine. „Indienii aceştia sînt foarte aproape de stadiul în care i-ar fi găsit Amerigo Vespucci - a spus Possuelo cu o urmă de uimire şi admiraţie în glas. Sînt vînători, pescari şi culegători.”
Majoritatea urmelor pe care le-am găsit sînt vechi de zile, săptămîni, luni chiar - suficient de vechi pentru a putea presupune o marjă de siguranţă relativă în distanţa dintre flecheiros şi expediţia noastră. Un „copoi” experimentat, cum este Possuelo, poate să observe şi să dateze imediat asemenea semne. Tabăra de pescuit, presupune Possuelo, era din precedentul anotimp secetos, perioada anului cînd apele revărsate se retrag din pădure şi animalele, ca şi oamenii, se îndreaptă spre rîurile şi pîraiele mai mari din bazinul Amazonului, căutînd din instinct apă şi hrană.
Dar curînd după ce am părăsit tabăra, cercetaşii noştri au dat peste urme proaspete ale flecheiros: un cîrcel de liană şi un cocoloş de trestie de zahăr mestecată, lăsate pe potecă. „Astea sînt chiar de acum!” - a şoptit Ivan Arapa entuziasmat. Puţin mai în faţă am găsit urme proaspete de paşi. Possuelo a citit urmele lăsate în nămol şi a zis: „Ne-a văzut şi a luat-o la fugă.” A ridicat mîna, cerînd linişte, şi a trimis vorbă oamenilor de-a lungul şirului, care se întindea pînă departe, în pădure, să nu se piardă din ochi. Pentru prima oară de cînd a început călătoria noastră, Possuelo a dus mîna la pistol.
Cîteva minute mai tîrziu, cercetaşii din fruntea coloanei au zărit doi indieni goi alergînd pe un buştean ce ţinea loc de punte peste rîu, după care au dispărut în junglă pe malul opus. Possuelo a încercat să-i facă să înţeleagă că avem intenţii paşnice, strigînd în pădure: „Uuuu! Uuuu!” I-a răspuns doar ţipătul deprimant al păsării piha.
Azi noapte, încă o premieră: Possuelo a postat santinele care să vegheze. Noi am dormit iepureşte în hamace, ciulind urechile - peste corul ciudat de orăcăieli din depărtare - la orice trosnet de vreasc sau foşnet de frunze care ar fi putut semnala apropierea vreunui flecheiros. Dimineaţa asta, în timp ce ne pregăteam de plecare, Possuelo a ordonat să fie lăsate în urmă o macetă şi un cuţit, ca ofrandă de pace. Credea oare Possuelo că flecheiros vor cerceta atent locul unde a fost tabăra noastră, la fel cum am procedat noi cu a lor?
”Com certeza - spune el. Fără îndoială.” Oare ce or fi crezînd despre noi? Mă priveşte drept în ochi şi răspunde cu o notă premonitorie în glas : „Cred că gîndesc că le-au sosit duşmanii.”



Acum, că ne-am întors din drum la ciudata barieră flecheiros, oamenii ajung la dig în grupuri de cîte trei-patru şi se prăbuşesc în jurul nostru pe pămîntul jilav al pădurii, încovoiaţi sub greutatea rucsacurilor îndesate cu provizii. Cu noi sînt 12 indieni matis, şase kanamari, doi marubo, iar restul, majoritatea oameni de frontieră, nu sînt indieni. Bem apă direct din izvor. Possuelo îşi numără oamenii şi îşi dă seama că lipsesc doi dintre cărăuşii kanamari. Rîsetele sînt înlocuite de o tăcere tensionată. Possuelo se plimbă de colo-colo, aruncînd priviri încruntate spre ceasul de la mînă. Deşi este aproape amiază şi sîntem la numai cîteva grade de ecuator, mă trec sudori reci.
”La naiba - a mîrîit Possuelo. Tipii ăştia ne ţin pe loc! E o totală lipsă de disciplină.” După care trimite şase matis să-i caute pe cei rătăciţi. Dar cînd nici aceştia nu se mai întorc, o spaimă mută pune stăpînire pe noi toţi. Ce s-a întîmplat cu tovarăşii noştri? Au fost capturaţi, poate chiar ucişi, de flecheiros?
Asta nu e nici pe departe prima problemă de viaţă şi de moarte cu care s-a confruntat Possuelo în cariera lui. O dată a fost ţinut ostatic de către războinicii kayapó. Cu o altă ocazie, coloniştii albi care voiau să invadeze pămînturile indienilor l-au bătut cu tocul pistolului. S-a îmbolnăvit de malarie de 38 de ori şi a primit cam tot atîtea ameninţări cu moartea. La începutul anilor '90, cînd era preşedintele FUNAI (Fondaçao Nacional do Indio), agenţia guvernamentală braziliană care se ocupă de indigeni, Possuelo a înfruntat generali de armată, politicieni influenţi şi o mulţime violentă de căutători de aur pentru a obţine protecţia asupra ţinuturilor indienilor yanomami, la graniţa de nord a Braziliei cu Venezuela. În urmă cu cîţiva ani, Possuelo a salvat cu un elicopter 22 de oameni dintr-o expediţie FUNAI de la graniţa peruană, care fuseseră înconjuraţi de indieni ostili, „sălbatici”.
Între timp, a adunat un contingent numeros, bine înarmat; flecheiros ar trebui să se gîndească de două ori înainte să atace o asemenea forţă numeroasă.
Dar Possuelo a dat ordine stricte: dacă ar fi fost atacaţi, oamenii să nu tragă decît în aer, focuri de avertisment.
Din clipa în care l-am întîlnit pe Possuelo, mi-am dat seama că e un om extrem de energic. Împreună cu fotograful Nicolas Reynard, l-am însoţit la bordul lui Waika, unul dintre cele mai vechi vapoare cu aburi amazoniene, care ne-a tras în sus, spre izvoarele rîului Itaquaí.
Possuelo a răcnit ordinele către oamenii săi, în timp ce-mi răspundea amabil, la întrebări. După prima parte a călătoriei, făcută cu vaporul, ar urma să mărşăluim aproape o lună prin inima unui teritoriu necunoscut, mi-a explicat în prima noapte. În cele din urmă, ar trebui să ne cioplim singuri, din buşteni, pirogile cu care să coborîm pe Jutaí, înapoi în civilizaţie.
Traseul nostru ne-ar duce prin extrema sudică a rezervaţiei Javari, o zonă vastă de sălbăticie înfiinţată de FUNAI, în 1996, anul în care agenţii guvernamentali, sub conducerea lui Possuelo, au expulzat din acest teritoriu toţi coloniştii şi pe lucrătorii de la exploatările forestiere. Imaginează-ţi jumătatea sudică a Floridei, cam de aceeaşi mărime ca rezervaţia (aproximativ 8.5 milioane de hectare), în perioada precolumbiană: nici măcar un drum, numai 3.900 de locuitori împrăştiaţi pe o întindere acoperită de păduri ecuatoriale, mlaştini şi rîuri mişunînd de aligatori.
De fapt, acum 500 de ani, zona sudică a Floridei avea o populaţie mult mai mare decît aceasta, şi etnologii spun că, în mod sigur, pe vremuri şi bazinul colector Javari avea mult mai mulţi locuitori.
Arheologii estimează că un milion de indigeni ocupau zona Amazonului brazilian la începutul secolului al XVI-lea. Azi sînt în jur de 350.000 în toată Brazilia, incluzînd grupurile izolate, ca flecheiros, al căror număr, asemeni multor altor lucruri referitoare la ei, este mai mult o chestiune de ghicit. Nici măcar Possuelo nu ştie ce limbă vorbesc flecheiros, care le este etnogenia, nici măcar cum îşi spun. „Ca să-i protejezi, nici nu e important să ştii vreuna dintre chestiile astea” - spune el. Şi, oricum, asemenea informaţii ar fi imposibil de strîns fără a-i expune pe indieni unor boli mortale sau unor valori concurente care le-ar putea distruge tradiţiile. „O dată ce stabileşti un contact, iniţiezi procesul de distrugere a universului lor.”
Possuelo n-a gîndit aşa dintotdeauna. Ca alţi sertanista, a fost o vreme cînd era încîntat de ideea contactării indienilor „sălbatici”. Reputaţia profesională a unui cercetaş FUNAI se baza în mare parte pe numărul de contacte trecute pe răboj. În total, începînd cu 1970, Possuelo a fost creditat cu 7. Dar în decursul stabilirii acestor contacte, Possuelo şi-a pierdut iluziile. Indienii au început să viziteze oraşele de frontieră rău famate, s-au apucat de băut şi şi-au pierdut identitatea. Pentru a-şi satisface noile nevoi şi dorinţe create de societatea dominantă a albilor, cum ar fi îmbrăcămintea, medicamentele şi bunurile de consum, indienii au început să vîndă cherestea, jefuindu-şi astfel pămînturile. În cele din urmă, Possuelo a constatat că stabilirea contactelor însemna distrugerea societăţii indigene, atît de mîndră cîndva. „Curiozitatea pe care o aveam faţă de triburile necontactate a fost subordonată de altceva - de necesitatea de a-i proteja.”
Ultimul contact al lui Possuelo cu un trib izolat - un grup korubo - a fost în 1996, tot în graniţele rezervaţiei Javari. Dar a luat această iniţiativă, precizează el, numai pentru a-i salva pe korubo din ciocnirile tot mai violente pe care le aveau cu muncitorii forestieri. Prin această poziţie, Possuelo s-a pus rău cu o mulţime de adversari, inclusiv cu misionarii, care, spune el, l-au acuzat că se joacă cu indienii de-a Dumnezeu, împiedicînd oamenii bisericii să răspîndească cuvîntul Domnului.

Dar acum sînt în joc chiar vieţile noastre. Possuelo trimite o a doua echipă, 12 cercetaşi înarmaţi pînă-n dinţi, să-i găsească pe cei doi kanamari şi şase matis trimişi după ei. În sfîrşit, unul dintre cercetaşi se întoarce cu veşti alarmante. Urmele tovarăşilor care lipsesc duc fix dincolo de poarta flecheiros - arbustul frînt atîrnînd pe potecă -, apoi mai departe pe potecă, printr-o grădină uriaşă, unde se cultivau manioc şi bananieri, pînă într-un luminiş mare, o aşezare flecheiros, vreo 14 colibe în total. Indienii fugiseră în jungla dimprejur, lăsînd în urmă grămezi enorme de carne afumată - maimuţă, tapir, ţestoasă - şi vetre cu jar.
”Este sistemul lor de apărare - a dat din cap Possuelo cu gravitate. Se împrăştie în pădure.”
Se pare că flecheiros se pregăteau de ospăţ, au raportat cercetaşii.
În mijlocul satului, iscoadele noastre au găsit mai multe măşti ceremoniale făcute din fîşii lungi de coajă de copac, lîngă un vas plin cu vopsea urucú roşie, folosită pentru a picta feţe şi trupuri. Mai prevăzători, cînd au fugit, indienii şi-au luat cu ei toate armele. Dar au lăsat în urmă un vîrf ascuţit de săgeată din bambus şi un capăt spart de sarbacană, pe care cercetaşul o ţine sus s-o vadă toţi.
Aflăm astfel pentru prima oară că flecheiros au şi alte arme în afară de arc şi săgeată. Şi au mai lăsat două vase de pămînt pline ochi cu curara, substanţa misterioasă şi otrăvitoare în care îşi înmoaie vîrfurile săgeţilor. Şi cel mai grav, urmele celor doi kanamari au dispărut pe o potecă din latura îndepărtată a satului. Acum, Ivan Arapa ne arată în tăcere cum flecheiros ar fi putut sări în spatele tovarăşilor noştri, sufocîndu-i şi luîndu-i pe sus în tufişuri, mimînd cum se sugrumă, cu o mînă-n gît şi cu una la gură.
”Aş zice că au fost capturaţi de indieni - spune Possuelo. Acum trebuie să scăpăm de aici. Poate că indienii le vor da drumul.” Priveşte spre pădurea întunecată ce ne înconjoară. „Dar nu putem să-i aşteptăm aici -, adaugă el. Vom găsi o poziţie mai bună. O să aşezăm tabăra lîngă rîu şi vom vedea dacă apar.”
Între timp s-au întors ambele echipe de căutare. Numai despre cei doi kanamari nu se ştie încă nimic. Una din iscoadele noastre din avangardă raportează că a văzut departe, în faţă, urme care se potrivesc tălpilor de cauciuc ale încălţărilor celor doi kanamari, distanţate la intervale mari. Asta ar indica salturile oamenilor ce goneau cuprinşi de panică.
Possuelo îl trimite pe Soldado, cel mai de încredere cercetaş al lui, să-i prindă din urmă pe tovarăşii puşi pe fugă şi, dacă va fi necesar, să tragă în aer pentru a-i soma.
Possuelo îşi împreunează mîinile ca într-o rugă către Dumnezeu. Dar mai trece încă o oră înainte ca Soldado şi cei doi kanamari nedisciplinaţi să apară la marginea luminişului de pe malul rîului, unde ne pregătim tabăra. Spăşiţi, kanamari îşi pleacă frunţile cînd Possuelo se încruntă la ei. Dar, evident, e mai degrabă relaxat decît supărat pe ei.
Se pare că cei doi kanamari au crezut că indigenii flecheiros ar putea fi rude demult pierdute, separate cu decenii în urmă de aşezările de bază de pe cursul rîului. Recunosc că au ignorat ordinele lui Possuelo şi s-au aventurat ca să-şi satisfacă curiozitatea. Dar, cînd au ajuns la marginea îndepărtată a satului, i-a cuprins teama. Au părăsit poteca şi au luat-o la goană. Şi, pînă nu au auzit salvele trase de puşca lui Soldado, n-au realizat că nu erau urmăriţi de flecheiros.
Cum eram strînşi în jurul focului, Possuelo a considerat că era cazul să „convoace” un fel de adunare aproape politică. „Le-aş spune celor doi prieteni kanamari: Azi v-aţi născut a doua oară, pentru că flecheiros v-ar fi putut omorî - îi ceartă el cu măsură. Nu sîntem aici ca să-i cunoaştem. Sîntem aici ca să aflăm dacă indigenii flecheiros folosesc aceste pămînturi.”
Apoi, Possuelo le reaminteşte indienilor de lucrurile extraordinare pe care le-au văzut azi. Incursiunea lor în satul flecheiros a însemnat o violare flagrantă a politicii de evitare a contactului, impusă de Possuelo. Dar este vizibil bucuros de cele aflate în urma acestei vizite neobişnuite.
”Tribul Flecheiros o duce bine aici” - spune el rar, într-o portugheză simplă, ca să fie sigur că e înţeles. „Aţi putut vedea asta în satul lor. Vînează, pescuiesc, cultivă plante. Trebuie să fie foarte sănătoşi. Copiii lor trebuie să fie graşi; mamele lor au probabil mult lapte. Petrec. Sînt fericiţi.”
S-au stins ultimele raze de soare de pe cer, iar jungla se cufundă în întuneric. Molii fosforescente licăreau printre copacii de deasupra. Şi se porni corul nocturn : o polifonie din bîzîit de insecte şi orăcăit de broaşte. „Munca pe care o facem este frumoasă pentru că ei nici măcar nu ştiu că sîntem aici ca să îi ajutăm - explică Possuelo. Trebuie să le respectăm modul de viaţă. N-o să ne ţinem după ei. Cel mai bun lucru pe care îl putem face e să nu ne băgăm în viaţa lor.”
Possuelo s-a oprit, privind flăcările focului de tabără. „O să ne continuăm călătoria şi munca - spune el. Şi toţi o să ieşim vii de aici.”

Text: Scott Wallace

După primul contact
Pe vremuri ostili lumii înconjurătoare, un grup de Korubo - cunoscuţi în zonă ca „Sfărîmătorii de Capete” au acceptat un contact paşnic în 1996. Ce li s-a mai întîmplat de atunci?

La numai cinci zile după ce au fost contactaţi de o echipă FUNAI, agenţia guvernamentală braziliană pentru indieni, un vînător korubo, numit Takpan, este tot un zîmbet în timp ce arată o carcasă de paca, un joc preţuit pe Amazon. Totuşi, zece luni mai tîrziu, acelaşi vînător îl va ucide pe unul dintre cei mai experimentaţi membri ai echipei FUNAI.
Atacul a survenit în stilul tradiţional korubo, prin surprinderea victimei cu o lovitură de bîtă care i-a zdrobit ţeasta.
După care, indigenii korubo au dispărut în junglă vreme de patru luni. Cînd grupul a reapărut, un funcţionar FUNAI care asistase la crimă a cerut o explicaţie. „Ce crimă? Noi n-am ucis pe nimeni” - a răspuns Takpan. A fost o ucidere rituală? I-a jignit victima cu ceva? Chiar şi azi, motivele crimei rămîn necunoscute.
Se cunosc doar fragmente din istoria Korubo: undeva, pe la începutul anilor 1990, dintr-un trib de mai multe sute ce trăiau în adîncul pădurii, s-a separat un grup de vreo 20 de korubo, care au fost împinşi spre teritoriul „albilor.”
Ulterior, fricţiunile între acest grup şi colonişti şi tăietorii de lemne au determinat FUNAI să acţioneze, în ciuda politicii de neintervenţie a guvernului faţă de triburile necontactate.
Azi, korubo vizitează regulat un dispensar din apropiere, pentru medicamente şi ca să se plîngă de încălcările străinilor în Vale do Javari , unde trăiesc. Dar în patru dintre aceste situaţii, korubo au preferat să lupte înainte să se plîngă. Trei infractori au fost ucişi şi alţi trei au fost răniţi.
Într-una din vizitele sale periodice, conducătorul expediţiei FUNAI, Sydney Possuelo vizitează grupul korubo pe care el l-a contactat în 1996 pentru prima oară. Numărul lor a rămas constant de atunci. Singurii morţi au fost nişte copii: un tînăr a fost atacat de o anacondă în timp ce se scălda şi trei au fost victime ale infanticidului, o practică comună la triburile amazoniene. Mamele korubo vorbesc deschis despre copii, care au fost toţi fete, dar nu spun cum sau de ce au fost ucise - încă un mister korubo. Grupul stăpîneşte o suprafaţă mare, care se întinde între malocas - adăposturi comune care servesc drept baze pentru vînătoare, pescuit şi cultivat manioc, bananieri şi porumb.
Atît bărbaţii, cît şi femeile îşi pictează corpul cu vopsea roşie făcută din seminţe de urucu. Străinii ştiu însă puţine despre structura socială sau credinţele korubo - lucru care îi convine lui Possuelo, atît timp cît îl ajută să protejeze izolarea grupului.