El este Florin Calinescu

„Cel mai greu lucru în viaţa mea de artist a fost să joc cu barosanii. Restul e o meserie.”

Florin Călinescu încearcă să se aşeze contemplativ în propria-i viaţă. Ca actor a ars tot, până a transformat vocaţia într-o îndeletni­cire. Ca director de teatru şi mana­ger, face bani pentru că ştie şi ca să-i cheltuie. Cu bucuria lui şi a „comesenilor” săi. Ca fiinţă, nu face bilanţuri, trăieşte conectat senin între Cel de Sus şi Cele de Jos.
„Dacă nu eram actor, aş fi fost fermier”




I Dacă aţi fi ministrul Culturii, care ar fi primele doua urgenţe ?

Aş face un congres al oamenilor de cultură, ca să ne stabilim primele două urgenţe. Proba­bil că o măsură adecvată ar fi o discuţie serioa­să cu Ministerul Învăţământului. Pentru că apetitul pentru cultură ar trebui să fie cultivat încă din clasa întâi.

I Nevoia de artă?

Arta, undeva mai sus decât cultura. Cul­tura e o nevoie de bază, te scoate din multe im­pasuri, informaţia culturală stocată este un instrument. Pe când arta este vocaţie. Un des­tin, un chin câteodată; îţi tai urechea, înnebu­neşti, te arunci pe geam… Nichita spunea, ge­nial, că toată lumea vrea să scrie ca Eminescu, dar nimeni nu are curaj să-i trăiască viaţa. Cu nevoia de artă ca şi consum e mai complicat. Pu­blicul vrea să ne devoreze şi vieţile, cu tot ce e mai dramatic în ele – divorţul, căsătoria, copi­lul, fuga, certurile, adulterul. Cultura nu te cal- cinează, dar, ca artist, arzi tot. Trăieşti tot prin arta ta: din asta suferi, din asta iubeşti, din asta te încânţi, din asta disperi.

I Cum vă orânduiţi zilele? Aveţi agendă zil­nică, săptămânală? Trăiţi programat? Sau impulsiv?

E o combinaţie, aşa e Taurul în general: când programat, când impulsiv. Când e nevo­ie, mă ţin de program, dar de obicei mai impul­siv. Aşa, mai leneş, cu impulsuri „mai lente”.

I Faceţi bilanţuri? Cât de des vă ajustaţi viaţa?

Nu fac chestia asta, pentru că nu aş putea să merg mai înainte. O parte din viaţa mea com­portă şi bilanţuri bizare. Şi nedrepte. Nevastă, mamă, tată. înţeleg legea biologică a firii, dar una e să te duci la 80 de ani şi alta, la 40. Trăiesc conform singurului meu cod deontologic: Ve­chiul Testament.

„Aş face nişte programe anuale: anul asta punem la punct vaca românească, la anul, mazărea, apoi sănătatea, iar anul următor, şcoala generală de 13 ani. Toată lumea ar înţelege pla­nurile astea clare, concrete. Şi ar avea răbdare.”

I Ce fac banii în viaţa lui Florin Călinescu?

Banii se fac şi se cheltuiesc. Fie că sunt co­pii, fie că sunt cei trei, patru sute de oameni care lucrează, dar şi depind de mine. Fac pe Moş Crăciun când trebuie, fac pe Mecena, fac pe ban­ca personală – dacă vreun angajat are nevoie, îl împrumut. Am mintea setată să fac bani, de mic, din Timişoara, unde luam ceva cu un leu şi îl dă­deam în partea cealaltă cu un leu şi cinci bani. Dar cu o finalitate foarte clară: bucuria de a-i cheltui, cu bucuria altora. Sintetizând, nu-mi pla­ce să mănânc singur la masă.

I Deci, dacă nu eraţi actor, eraţi om de afa­ceri…

Dacă nu eram actor, în ordine eram fer­mier. Acum chiar mă căznesc să fac asta; am o podgorie, cumpăr vaci, pun la punct nişte chestii. Nu se poate compara, nu există un ra­port mai sincer decât cel dintre tine şi doi viţei, sau un pui de găină, sau un câine.

I Care este bucuria pe care o aşteptaţi de la ziua de azi, de exemplu? Prima dintr-un top, fireşte.

După o vârstă, sensul bucuriei este con- statativ, adică mă bucur că s-a făcut ora două şi sunt încă în viaţă, sănătos, că m-am trezit di­mineaţa. Încerc să-mi construiesc o nouă re­laţie cu bucuria: trăiesc bucurii mici, dese şi foar­te aproape.

I Scena? Un rol mai este o provocare?

Teatrul, nu poţi să-l faci decât dacă eşti de­taşat, liniştit. Iar un rol nou nu e nici o provo­care, decât dacă eşti slujbaş. Eu n-am fost ni­ciodată. Da, mi-a plăcut, am tremurat să dau ad­mitere, dar niciodată nu mi-a plăcut goana după latura asta, nu am alergat niciodată pentru ro­luri, să dreg, să bifez.

I În topul iubirilor, unde este teatrul?

Nu are cum să fie înainte de vreo trei, pa­tru femei, Dumnezeu, copii şi tot ce înseamnă El. Teatrul e o îndeletnicire, nu e un capăt de ţară. Teatrul este o chestie frumoasă, dar constat că acum am alt raport cu jucatul. La 20 de ani eram prea plin energetic, puteam să ies cu trei femei odată, să repet de dimineaţa până seara, şi să mai discut şi toată noaptea cu doi regizori şi trei pic­tori. Acum totul se sublimează, cărbunele de la 20 de ani se transformă în diamant.

I Un diamant care înseamnă bucurie…

Crede-mă că nu e chiar aşa o bucurie. E o bucurie în sensul că, dacă tot vin aici, o fac cu plăcere. Dar plăcerea asta nu e împărtăşită de cei din jur. Îi văd pe oameni supăraţi, cocoşaţi de rate, de divorţuri, de amputări de salariu, goana după ciubucuri, oamenii vin aici, vor o pensie, dar cum vin, cum vor să plece, tertipuri, orgolii regizorale, rivalităţi de vedete…

I Spre film v-aţi mai întoarce?

E acelaşi lucru. Poate că o să mă întorc atunci când o să fac unul pe banii mei, pentru că la film mă terorizează altceva. Citez din Anthony Hopkins: „E interesant aşa să-l faci, să-l vezi, dar să stai 14, 15 ore ca să zici un bună-ziua, mă ter­mină”. Nu există bani, sau challenge artistic. Se pierde vremea, mulţi nu sunt pregătiţi. În plus, îţi ratezi viaţa personală. De la De Niro la Pa- cino, de la Nicholson la cine vrei tu, toţi sunt var­ză. Fac trei, patru filme pe an, nici măcar pen­tru bani, ci pentru că le e frică să stea acasă. Nu mai ştiu să trăiască decât pe platou. Şi asta nu pot s-o fac. Nu există rol sau film, regizor sau onorariu care să mă facă să nu mai sorb cât mai apuc din relaţia cu copiii mei.
I Ce nu aveţi şi vă doriţi?

Ah, multe! Am şi foarte multe şi nu am nici suficient timp ca să pot să mă contemplu pe mine dinafară, în tot angrenajul ăsta numit viaţă. Şi mi-e teamă că nu mai am timp să mă descom­pun în tabloul lui Mendeleev, vreau să mă întorc aşa cum am venit. Venirea din nefiinţă e mai sim­plă. Întoarcerea în nefiinţă e mult mai complicată, pentru că acumulezi o suită de reziduuri. şi asta mă nelinişteşte. Şi mai am o teamă, că nu mai am timp să fac lucrurile simple care trebuie făcute şi care valorează mult mai mult. N-ai cum să le faci, decât dacă pleci din nebunia oraşului. Şi o s-o fac şi pe-asta, probabil. Când mă duc la ţară, plec din ce în ce mai greu înapoi. Acolo sunt eu, acolo mă văd, acolo mă ştiu. Acolo îmi ajunge şi noaptea şi ziua, şi timpul. E de ajuns să stau trei zile şi deodată mă transform înapoi în ceva foarte curat şi sănătos.

I Ce aveţi şi nu vă doriţi?

O groază de lucruri! Poftele, în general, plus cele două rele mari: lăcomia şi invidia – la asta din urmă am renunţat de ceva vreme.

I Vă e dor de Adrian Sârbu?

Da, sigur, şi mie de el, şi lui, de mine. Ne-am văzut pe 1 decembrie, la Buftea, ne-am pupat. S-a băgat într-o moară în care o să iasă pe scut, n-are cum să scape. Vrea să fie mana­ger universal, o să conducă televiziunile de pe Marte şi de pe Venus şi. asta este situaţia. Nici nu ştiu la ce i-o mai trebui atâta challenge. Nici banii nu mai contează. Poate e un gambler care vrea să câştige toate pariurile.

„Abia intrasem la Institut, am şi fost luat în Lumini şi Umbre şi, dintr-un neica-nimeni, m-am trezit în bra]e cu Vali Seciu, cu to]i ăştia mari în jurul meu. Intra Dinică, Ciobanu, Margareta Pogonat, ieşea Caramitru, Besoiu, Moldovan… Sincer, habar n-aveam ce e cu mine, nu ştiu ce am jucat acolo.”

I Unde vedeţi teatrul peste zece ani?

Tot acolo. Unde e de două mii de ani.

I Ce sfat de „să nu facă” le-aţi da copiilor dv?

Să nu fumeze. Atât. E tot ce mă interesează. O ţigară are 4.000 de substanţe cancerigene. 4.000!

I Şi ce sfat de „să facă”?

Să fie sănătoşi. Ei rămân uimiţi când le spun: „Vă rog să rămâneţi sănătoşi”. Nimic nu e mai important. Faci, dregi, şi deodată când te duci la doctor, ăla dă din cap şi gata; bani, or­golii, glorii, femei, imperii. nimic nu mai contează. Au început să înţeleagă şi ei cât con­tează hrana, se interesează, mai citesc.

I Pentru final: Florin Călinescu was born to be… what?

Îmi mai trebuie puţin timp ca să îmi dau seama de ce am venit eu pe lumea asta. Mai ales că în seara în care maică-mea s-a dus la control, doctorul i-a zis să stea liniştită încă două luni. Iar în următorul ceas am ieşit. La nici şapte luni, fără două zile. Un kil jumate, cu toate icterele, cu un Apgar 2, bun de dat la gunoi. Probabil că Dumnezeu a zis: „Ce eşti tu, mă? Doctor? Ia să-ţi arăt eu ţie!” A venit primul incubator sovietic, m-a luat un doctor bătrân şi l-a experimentat pe mine. S-a prins, am stat trei luni. Încerc să nu-mi pun problema destinului, pentru că eu nu pot să mă preocup de ceva care Îi aparţine lui Dumnezeu. Mi-a dat viaţă, mă ţine, El ştie când se termină mosorul. Cu siguranţă, însă, de la un moment încoace, de vreo 15 ani, trăiesc pentru un lucru, singurul pe care pot să-l urmăresc de la cap la coadă – în rest nu sunt foarte bine or­ganizat: dacă pot să fac un bine, îl fac. Răul, mă abţin cât mai mult, conştient, să-l fac. E singu­ra deviză pe care am luat-o de la maică-mea: „În­cearcă să nu faci rău. Bine, fă cât poţi! “

I Şi să fii sănătos!

Asta e mai nouă, acum m-am trezit, mai spre final. Am ajuns cea mai profesionistă citi­toare de reviste de de-astea cu afine, coacăze, broccoli, ghimbir. Trebuie să le memorez di­nainte, pentru că, în magazin eu plec mereu că­tre eugenii, costiţă şi slănină afumată. Iar când pleacă mâna, imediat încep: usturoi, broccoli, ghimbir, carnea roşie puţină, salata verde, două ouă pe săptămână, de prepeliţă mai bine, fără lactoză. Şi atunci, ca să scap de chestiile astea, am luat vreo două sute de găini, nişte vaci. O să ţi se pară exagerat, dar după naşterea copiilor, după vieţuca aia a lor, acolo când sunt ei în pa­tru labe, când mâzgălesc pereţii, când totul e lap­te şi miere, de atunci n-am mai avut aşa o bu­curie, decât când mi-a făcut o găină primul ou. Umblam cu el în mână, nu ştiam cui să-l arăt: „Uite, uite ce simplu e totul!”