După 24 de ani, pe banca tehnică a echipei naţionale de fotbal s-a aşezat din nou Lucescu. De data asta, răspunde la numele de Răzvan.
În cei 20 de ani de jurnalism pe care îi contabilizez uitându-mă în urmă, am strâns multe amintiri frumoase. Dar cea mai dragă sufletului meu, deşi poate banală, este legată de un antrenor care a făcut istorie în fotbal: Mircea Lucescu. Pare o amintire dintr-o altă eră, când internetul sau telefonia mobilă, fără de care astăzi n-am concepe să trăim, erau de domeniul SF. Un interviu ”la cald” sau o ştire de ultimă oră deveneau astfel o incredibilă performanţă. Mircea Lucescu, antrenor un timp, în acea vreme, în Serie A, la Inter Milano, venea rar prin ţară. Avea un program încărcat şi, cum nu aveai ca aliat decât un telefon fix şi, eventual, norocul, ţi-era aproape imposibil să-l prinzi. Mi-a reuşit totuşi de multe ori această misiune imposibilă. Şi nu pentru că deţineam un secret la care colegii mei nu aveau acces, ci pentru că Mircea Lucescu era şi este capabil de gesturi de un cavalerism incredibil, gesturi pe care alţii de nivelul său le-ar fi considerat de neconceput. Era suficient să-i dau un telefon acasă şi să-i transmit prin oricine răspundea la capătul firului că îl rog să mă sune, oricât de târziu ar ajunge, pentru un interviu. Multe interviuri am făcut prin telefonul fix cu Mircea Lucescu la 2.00-3.00 spre dimineaţă!
Umilinţa ca performanţăSecretul carierei fabuloase a lui Mircea Lucescu nu stă doar în geniul său profesional, ci şi în calitatea umană. În educaţia profundă, în generozitate, în capacitatea de a oferi fără calcule meschine şi aşteptări la reciprocitate. M-a şocat când, cu ocazia unuia dintre numeroasele interviuri pe care i le-am luat, l-am auzit spunând că principala calitate a unui antrenor trebuie să fie umilinţa! Şi n-am înţeles pe deplin această înţelepciune decât atunci când i-am văzut dansând - vă amintiţi? - pe Gheorghe Hagi şi Florin Răducioiu după fiecare gol marcat pe stadioanele din America la Campionatul Mondial de Fotbal al anului 1994. Hagi venea după un îndelung eşec în Spania, când multe voci spuneau că e terminat ca jucător, că e incapabil să se adapteze la fotbalul mare, profesionist. Mircea Lucescu n-a fost de acord cu verdictul. L-a luat la Brescia şi l-a reinventat, trimiţându-l în America pentru a-şi culege acolo vârful gloriei sportive. La fel şi Răducioiu, un copil timid şi bun, dar îngenunchiat de propriul teribilism, de presă şi de alegerile greşite ale adolescenţei. Şi unul, şi celălalt au uitat apoi - din fericire, pentru scurt timp! - cât îi datorează lui Mircea Lucescu. Hagi l-a atacat violent într-o conferinţă de presă, Răducioiu l-a sfidat public, în faţa unui întreg stadion, trecând pe lângă el fără să-l salute. Presa a scris mult despre ingratitudinea lor. Mircea Lucescu a tăcut şi a iertat, înţelegându-le sufletul mai bine decât oricine sau trecându-le pur şi simplu cu vederea lipsa de maturitate.
Băiatu’ lui tata LucescuSe vorbeşte tot mai puţin astăzi despre modelele pe care ni le alegem în viaţă. Nu pare deloc important, deşi ne plângem din ce în ce mai des de jungla străzii, de gunoaiele care distrug natura, de invazia prostului gust. Răzvan Lucescu a prins, din fericire, o altă epocă, aceea în care era cool nu să fumezi marijuana, ci să îţi alegi un model în viaţă. Şi a pariat pe tatăl lui. L-a avut mereu în faţa ochilor, l-a evaluat corect şi n-a ascuns nicio clipă că vrea să-i calce pe urme. Să-i calce pe urme?! Un gest prea curajos, au spus scepticii, o să-şi frângă gâtul! Căci multă vreme Răzvan n-a fost pentru unii decât fiul tatălui său. Trebuie să fi fost enorm de grea o asemenea povară. Poate nici acum nu-i e uşor să facă abstracţie de conexiunile absurde ale cârcotaşilor atunci când se vorbeşte despre succesele şi, deopotrivă, eşecurile sale. Poate rezultatele de până acum ale lui Lucescu junior, notabile, nu sunt totuşi suficient de grăitoare pentru a se constitui într-o garanţie a succesului său ca antrenor. Mai are mult de demonstrat, iar în fotbal nu există garanţii, fie şi doar pentru simplul fapt că mingea e rotundă - cât de grăitor sună această sintagmă! Simplu, matematic, cinic, dacă vreţi! Rotundă! Adică azi ai lumea la picioare, mâine poţi să te prăbuşeşti cu ea cu tot, tras în jos de legea gravitaţiei care uneori stăpâneşte mingea mai bine decât un antrenor genial!
Şcoala LucescuNu, performanţele de până acum ale lui Răzvan Lucescu nu sunt o garanţie, dar şcoala lui Mircea Lucescu e! Nu e complicat să sesizezi că juniorul are acelaşi apetit pentru provocările majore, ca şi tatăl lui. Etapa Braşov aminteşte de începuturile lui Lucescu senior la Corvinul Hunedoara, o echipă de provincie care s-a trezit în Cupa UEFA! Dacă destinul nu i-ar fi aruncat mănuşa unei noi provocări, echipa naţională, probabil că Răzvan ar fi avut cu Braşovul acelaşi drum al destinului. Să resuscitezi jucători în care nimeni nu mai crede este o provocare pe care n-o primesc decât marii antrenori. Răzvan a făcut la Braşov ceea ce tatăl lui a făcut la Rapid, la Brescia, La Galatasaray, la Şahtior. Un Cătălin Munteanu eşuat în Ştefan cel Mare, un Daniel Coman exilat la juniorii Rapidului, un Măldărăşanu gonit din Giuleşti au găsit resurse să renască lângă Răzvan Lucescu la Braşov. Până şi acest dublu traseu spre naţionala României are similarităţile lui. Mircea Lucescu era inacceptabil de tânăr când a preluat echipa reprezentativă într-un moment în care şansele calificării la un turneu final erau compromise. A reclădit o echipă ce avea să îşi arate roadele mai târziu. Nici Răzvan nu are încă fire albe la tâmple. Are, în schimb, aceeaşi misiune care îl provoacă la totul sau nimic. Poate că se fac deja pariuri pe seama destinului său de antrenor. Va reuşi, nu va reuşi?… Pentru amatorii de pariuri e palpitant. Pentru iubitorii de fotbal şi tricolor succesul e singura opţiune. Pentru orgoliul nostru naţional, al tuturor, este un amestec dulce-acrişor de emoţie şi speranţă. Cert e, însă, că Răzvan Lucescu şi-a asumat o mare responsabilitate. Unii aşteaptă de la el să facă istorie pentru echipa naţională. Alţii să depăşească performanţele tatălui său. Vor fi momente când va gusta din cupa gloriei şi va avea în preajmă milioane de prieteni. Şi va avea parte de clipe când în jurul lui se va face gol şi va fi singur, singur în faţa eşecului. Oare ce aşteaptă Răzvan Lucescu de la el însuşi în momentele când rămâne doar el cu sine? Ce-i vor rezerva destinul, acel dram de noroc indispensabil şi legea gravitaţiei? Doar timpul va răspunde…
Umilinţa ca performanţăSecretul carierei fabuloase a lui Mircea Lucescu nu stă doar în geniul său profesional, ci şi în calitatea umană. În educaţia profundă, în generozitate, în capacitatea de a oferi fără calcule meschine şi aşteptări la reciprocitate. M-a şocat când, cu ocazia unuia dintre numeroasele interviuri pe care i le-am luat, l-am auzit spunând că principala calitate a unui antrenor trebuie să fie umilinţa! Şi n-am înţeles pe deplin această înţelepciune decât atunci când i-am văzut dansând - vă amintiţi? - pe Gheorghe Hagi şi Florin Răducioiu după fiecare gol marcat pe stadioanele din America la Campionatul Mondial de Fotbal al anului 1994. Hagi venea după un îndelung eşec în Spania, când multe voci spuneau că e terminat ca jucător, că e incapabil să se adapteze la fotbalul mare, profesionist. Mircea Lucescu n-a fost de acord cu verdictul. L-a luat la Brescia şi l-a reinventat, trimiţându-l în America pentru a-şi culege acolo vârful gloriei sportive. La fel şi Răducioiu, un copil timid şi bun, dar îngenunchiat de propriul teribilism, de presă şi de alegerile greşite ale adolescenţei. Şi unul, şi celălalt au uitat apoi - din fericire, pentru scurt timp! - cât îi datorează lui Mircea Lucescu. Hagi l-a atacat violent într-o conferinţă de presă, Răducioiu l-a sfidat public, în faţa unui întreg stadion, trecând pe lângă el fără să-l salute. Presa a scris mult despre ingratitudinea lor. Mircea Lucescu a tăcut şi a iertat, înţelegându-le sufletul mai bine decât oricine sau trecându-le pur şi simplu cu vederea lipsa de maturitate.
Băiatu’ lui tata LucescuSe vorbeşte tot mai puţin astăzi despre modelele pe care ni le alegem în viaţă. Nu pare deloc important, deşi ne plângem din ce în ce mai des de jungla străzii, de gunoaiele care distrug natura, de invazia prostului gust. Răzvan Lucescu a prins, din fericire, o altă epocă, aceea în care era cool nu să fumezi marijuana, ci să îţi alegi un model în viaţă. Şi a pariat pe tatăl lui. L-a avut mereu în faţa ochilor, l-a evaluat corect şi n-a ascuns nicio clipă că vrea să-i calce pe urme. Să-i calce pe urme?! Un gest prea curajos, au spus scepticii, o să-şi frângă gâtul! Căci multă vreme Răzvan n-a fost pentru unii decât fiul tatălui său. Trebuie să fi fost enorm de grea o asemenea povară. Poate nici acum nu-i e uşor să facă abstracţie de conexiunile absurde ale cârcotaşilor atunci când se vorbeşte despre succesele şi, deopotrivă, eşecurile sale. Poate rezultatele de până acum ale lui Lucescu junior, notabile, nu sunt totuşi suficient de grăitoare pentru a se constitui într-o garanţie a succesului său ca antrenor. Mai are mult de demonstrat, iar în fotbal nu există garanţii, fie şi doar pentru simplul fapt că mingea e rotundă - cât de grăitor sună această sintagmă! Simplu, matematic, cinic, dacă vreţi! Rotundă! Adică azi ai lumea la picioare, mâine poţi să te prăbuşeşti cu ea cu tot, tras în jos de legea gravitaţiei care uneori stăpâneşte mingea mai bine decât un antrenor genial!
Şcoala LucescuNu, performanţele de până acum ale lui Răzvan Lucescu nu sunt o garanţie, dar şcoala lui Mircea Lucescu e! Nu e complicat să sesizezi că juniorul are acelaşi apetit pentru provocările majore, ca şi tatăl lui. Etapa Braşov aminteşte de începuturile lui Lucescu senior la Corvinul Hunedoara, o echipă de provincie care s-a trezit în Cupa UEFA! Dacă destinul nu i-ar fi aruncat mănuşa unei noi provocări, echipa naţională, probabil că Răzvan ar fi avut cu Braşovul acelaşi drum al destinului. Să resuscitezi jucători în care nimeni nu mai crede este o provocare pe care n-o primesc decât marii antrenori. Răzvan a făcut la Braşov ceea ce tatăl lui a făcut la Rapid, la Brescia, La Galatasaray, la Şahtior. Un Cătălin Munteanu eşuat în Ştefan cel Mare, un Daniel Coman exilat la juniorii Rapidului, un Măldărăşanu gonit din Giuleşti au găsit resurse să renască lângă Răzvan Lucescu la Braşov. Până şi acest dublu traseu spre naţionala României are similarităţile lui. Mircea Lucescu era inacceptabil de tânăr când a preluat echipa reprezentativă într-un moment în care şansele calificării la un turneu final erau compromise. A reclădit o echipă ce avea să îşi arate roadele mai târziu. Nici Răzvan nu are încă fire albe la tâmple. Are, în schimb, aceeaşi misiune care îl provoacă la totul sau nimic. Poate că se fac deja pariuri pe seama destinului său de antrenor. Va reuşi, nu va reuşi?… Pentru amatorii de pariuri e palpitant. Pentru iubitorii de fotbal şi tricolor succesul e singura opţiune. Pentru orgoliul nostru naţional, al tuturor, este un amestec dulce-acrişor de emoţie şi speranţă. Cert e, însă, că Răzvan Lucescu şi-a asumat o mare responsabilitate. Unii aşteaptă de la el să facă istorie pentru echipa naţională. Alţii să depăşească performanţele tatălui său. Vor fi momente când va gusta din cupa gloriei şi va avea în preajmă milioane de prieteni. Şi va avea parte de clipe când în jurul lui se va face gol şi va fi singur, singur în faţa eşecului. Oare ce aşteaptă Răzvan Lucescu de la el însuşi în momentele când rămâne doar el cu sine? Ce-i vor rezerva destinul, acel dram de noroc indispensabil şi legea gravitaţiei? Doar timpul va răspunde…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu